Societatea e un fapt care se petrece în gîndire. Existenţa ei e "idee" - afirma răspicat Eugeniu Speranţia. Şi, în calitate de sociolog, trăgea următoarea concluzie: sociologia trebuie să plece de la gîndire. În istoria zbuciumată a ştiinţelor sociale, această viziune metodologică se cheamă raţionalism. În termenii lui Edmund Leach, acesta scrutează socialul pentru a afla "sistemul de idei" care îl guvernează - şi ca atare va fi interesat mai ales de "ceea ce spun oamenii". Raţionalismului i s-a opus permanent alternativa metodologică a empirismului, bănuind permanent pe raţionalişti de speculaţii şi considerînd că ordinea socialului rezidă în "sistemul de acţiuni". În consecinţă, interesul metodologic al empiriştilor se va îndrepta prioritar către "ceea ce fac oamenii". Bineînţeles, aceste practici metodologice erau ancorate în convingeri mai profunde despre lume şi viaţă, în speţă despre realitatea profundă a societăţii, acolo unde zace principiul activ al acesteia: gîndul sau fapta. Concurîndu-se reciproc - dar şi completîndu-se adesea - aceste două mari tendinţe au străbătut istoria gîndirii sociale moderne, imprimîndu-i orientări diverse după cum, într-un caz sau altul, balanţa înclina într-o parte sau alta. În istoria zbuciumată şi ea a gîndirii sociale româneşti, această balanţă s-a aşezat dintr-un început în favoarea raţionalismului (cum altfel, ar exclama imediat o minte empiristă, dată fiind supremaţia "intelectualilor" despre care am vorbit în numărul anterior!), traversînd modernitatea noastră de la un cap la altul şi imprimîndu-i o definitorie amprentă raţionalistă. Ce este dezvoltarea unei societăţi? - se întreba Kogălniceanu în 1845, în prag de revoluţie. Iar răspunsul era foarte clar: dacă am răspunde că este dezvoltarea ideilor sale, am rosti un mare adevăr. Peste decenii, Iorga va vorbi cu patos despre acel lucru de o infinită complicaţie, ca