Iarna, coborînd dintr-un autobuz îngheţat, trecînd prin viscol de la staţia lui 31R pînă la Casa Scînteii - cine nu cunoaşte porţiunea asta de drum, pe viscol, nu ştie totul despre Bucureştii optzecişti - trăgîndu-şi nu prea uşurel piciorul luxat la schi, într-un hanorac ponosit, cu gluga trasă pe ochi, pînă sub sprîncene, ca un fel de explorator polar cu chiciura pe pleoape, D.I. Suchianu venea la redacţia noastră, ca un debutant, să-şi aducă articolul despre Marlene Dietrich (avînd în vedere şi că, pe gerul acela, nu aveam curieră ca să plece pînă la Cişmigiu, unde locuia profesorul de cinema, să-i ia articolul). Nimeni nu scria, la noi, despre Marlene Dietrich, ca D.I. Suchianu. El se deshăma, ca un cîine de la sania lui Nanuk, eschimosul, n-aş spune că răsufla din greu, nu, preda articolul secretarei de redacţie, scotea din sacoşa ordinară trei "Série noire", le înmîna aceleiaşi, se aşeza şi - în timp ce noi, redactorii, drept comunii, ne căutam din ochi, cu acea panică rapidă: "ce facem, cum plecăm pe vremea asta?" - el începea să ne explice asasinarea lui Armand Călinescu. Eu, unul, nu mai plecam nicăieri, văzînd Nanuk, tragerea focii din adîncul copcii, combinată cu japonezul din Ikiru al lui Kurosawa, bătrînelul care nu putea părăsi acest tărîm pînă nu convingea primăria să amenajeze leagăne pentru copii în parcul de lîngă casa lui. Noaptea, în aceeaşi noapte, o prietenă mă suna la telefon şi îmi povestea cum, pe gerul ăsta, pe o vreme ca asta, ea se dusese totuşi la Dalles, să-l asculte pe Suchianu vorbind despre Orson Welles, convinsă că lecţia nu se va ţine, că "Suchi", la vîrsta lui, nu va veni, dar ea se pornise într-acolo ca să aibă conştiinţa împăcată. Suchianu venise înfofolit, în bocanci de schi, şi îi ţinuse ţintuiţi pînă tîrziu, vîntul vuia pe sub uşile sălii, se simţea zăpada înăuntru, nimeni nu a plecat; Suchianu, "aşa cum îl ştii", părea