Celui care a inventat

liedurile fără cuvinte Cuvînt neştiut de Caragiale, cuvînt neauzit de Sadoveanu, cuvînt nou, de clipit blînd, de oboseală, de tandreţe a amiezelor venite dinspre Sapienţei şi Pacienţei, cuvînt de maximă împăcare cu sine, de rugă către soare, de scîncet spre femeia neîmblînzită, cuvînt de sete mare şi autoperfecţionare, cuvînt de liniştire a socotelilor, de Nichita şi Dimov, de Velea şi infinitezimalul Mopete, de castravecior mic, tot mai mic, pînă se pierde la orizontul amurgului, căci n-ai să-l spui la orice oră, el are dichisul lui, contextul lui, logica intimă a vorbei româneşti care nu vine decît la ţanc, ca trenul plecat acum din Titu, ca "băiete, încă o halbă!", cuvînt naturel, de ai zice că-i dat cu ferul, cuvînt de diminuare a arşiţei, a melancoliei, a decepţiei, a simplei mîrşăvii, a suferinţei şi a iluziilor din post în post, cuvînt mai ales de bunătate, incapabil de urlet, de ameninţare, de prăpăd, născut încet, dar fără chin, dintr-o lacrimă şi o pergamută, cuvînt de negăsit în Mateiu, cu atît mai mîndru în delicateţea şi apatia lui, cu atît mai brav în modestia-i parşivă, cuvînt de om obosit de cuvinte, găsind chiar atunci, în clipa strivirii sale sub retorici de gresie, gestul fantastic, eroic, de a întemeia un cuvînt, acest cuvînt: "o berică", această inimaginabilă "berică" în care, cu o profundă fineţe, viaţa tresare cu drag, cu chef, în toată dulceaţa ei, de-ţi vine să urli.

"Dom' şef", îmi spuse omul neras, cu ţepi mari, albi, în barbă, nedormit, dar vesel, închizînd un ochi pentru a mă face atent la aceste cuvinte: dom' şef - această viaţă obscură, imediată, a cuvintelor, unul plecînd pe urmele altuia ca un bărbat după o femeie în parcul unui spital, unul căutîndu-l pe celălalt, viaţă plină de palpitul general al unei livezi de pruni, cu mari consecinţe demne de irigaţiile dintr-un deşert, un cuvînt căutînd