Nu cred că există un diplomat care are mai multe să-şi reproşeze decît dl Hans Blix. Cu aerul său posac, de tehnocrat plictisitor, dl Blix, însă, nu face asta. Domnia-sa are resentimente, în loc să aibă remuşcări. În sinea lui, probabil, dl Blix e convins că şi-a făcut datoria şi că America imperialistă a dezlănţuit cîinii războiului stopînd binecuvîntatul său efort diplomatic de a lămuri lumea cu privire la arsenalele lui Saddam. În propriii săi ochi, probabil, dl Hans Blix se vede pe sine ca pe îngerul alb al păcii sugrumat de mîna neagră a diavolului Bush. Din cînd în cînd, dl Blix mai dă cîte o declaraţie, mai acordă cîte un interviu în care se încruntă şi acuză, la pachet, SUA şi Marea Britanie pentru că au intervenit militar în Irak. Ar fi mai potrivit, poate, să reflecteze asupra felului în care şi-a îndeplinit mandatul acordat de Consiliul de Securitate. Vrea, nu vrea dl Blix, rapoartele sale către Consiliul de Securitate în chestiunea irakiană au dus la prăbuşirea credibilităţii ONU, au creat o tensiune fără precedent între tradiţionalii aliaţi occidentali şi au produs polarizări extrem de periculoase pe axa mondială Est-Vest. Rapoartele dlui Blix excelau în acea categorie specială a profesionalismului diplomatic pentru care cea mai importantă trăsătură a unui document bun este ambiguitatea. Respectînd întru totul "linia" unui anume fel de a face diplomaţie care a înflorit pe coridoarele ONU în anii războiului rece, dl Blix livra rapoarte în care toate părţile găseau argumentele necesare pentru consodilarea poziţiilor dinainte asumate. Diplomatul ONU din vremea în care lumea se împărţea în trei era acela care nu supăra pe nimeni şi mulţumea pe toată lumea - era acceptabil şi pentru Ceauşescu, şi pentru Regan, şi pentru Indira Gandhi. Trimis cu o echipă de inspectori să constate dacă Saddam are sau nu arme de distrugere în masă, dl Blix, evident izolat