Azi, 1 octombrie 2003, de dimineaţă, după ce mi-am ascuţit creionul marca HB-2 Oriol şi mi-am îmbrăcat, ca să-mi ţină noroc, tricoul barburist, cel cu - de la dreapta la stînga - Stalin, Lenin, Engels şi Groucho Marx, avînd ca text: "Comunism cu o faţă umană",

mă simt gata să declar, pe propria-mi şi stricta răspundere, nesilit de nimeni, de nici un partid de stînga sau de dreapta, de nici o Putere decît aceea de a surîde, singura care mă deosebeşte de Marile Puteri şi micile putori, că azi (nu ştiu ce va fi mîine): pentru mine, tricourile care poartă marca "Copyright Ion Barbu's Cartoon Industries" reprezintă (în această lume, la această oră cînd se anunţă că un sondaj prin 65 de ţări a stabilit că românii sînt cei mai nefericiţi oameni...) replica noastră cea mai demnă la povestirea aceea de bază în cultura fiecărui absolvent de primară, intitulată: "Cămaşa fericitului" pe care, dacă nu o ştiţi, nu e vina mea, n-o să-mi asum şi această vină; mie, tricourile Ion Barbu îmi sînt mai aproape de trup şi suflet decît cele mai mari succese de librărie (romane, eseuri - poezie nu se citeşte) ale confraţilor mei de mare volum, calibru şi gabarit; pentru mine, pentru pielea şi ideile mele, tricourile Ion Barbu comprimă cu o viteză şi o strălucire neatinse de nici un editorial, de nici un clip sau pamflet, cea mai consistentă cantitate de energie a minţii concentrată pe cîţiva centimetri de materie; pentru mine, un tricou Ion Barbu constituie cea mai gravă glumă, cea mai gingaşă ferocitate, cea mai deshămată impertinenţă, cel mai calamburist patetism, cea mai fină injurie, într-o lume în care toate astea, luate separat, decăzute în mizerie verbală, au devenit derizorii şi nu-şi mai regăsesc hazul decît împerecheate barburist, într-un orgasm al oximoronului; pentru mine, tricourile Ion Barbu, aşa uşurele în gramaj, aşa subţirele la pipăit, aşa lejere în ţesătură,