Începuse bine. Înainte de iniţierea procesului propriu-zis de modificare a Constituţiei, Camera Deputaţilor şi Asociaţia "Pro Democraţia" au lansat un Forum Constituţional - cu dezbateri, cu site pe Internet, cu adrese unde puteau fi trimise propuneri din partea cetăţenilor. La un moment dat, chiar a avut loc o conferinţă de presă în care au fost prezentate rezultatele acestei dezbateri: cîte scrisori şi cîte e-mail-uri s-au primit, la ce aspecte se refereau cele mai multe etc. Un exerciţiu de comunicare util, fără îndoială: dincolo de pertinenţa propunerilor ori de imaginea pe care şi-au făcut-o oamenii despre revizuirea Constituţiei, impresia generală de consultare a cetăţenilor era un lucru pozitiv, ce părea să infirme (sau măcar să corecteze) ideea schimbărilor "impuse de sus" şi înghiţite pe nemestecate de vulg. Propuneri răzleţe de revizuire, bombăneli ori vociferări pe un articol sau altul al Constituţiei adoptate în 1991 (de pildă, cel referitor la "ocrotirea", iar nu "garantarea" proprietăţii private) au tot existat, din 1992 încoace. Acum însă părea să se contureze un proces compact, în care legislatorii şi cetăţenii se vedeau, înainte de toate, comunicînd unii cu alţii, într-un spaţiu public mai puţin rarefiat decît ne obişnuiserăm. Apoi, schimbarea Constituţiei a intrat pe mîinile legislatorilor, iar procesul a devenit - firesc - tot mai tehnic. Comunicarea nu mai avea, în această fază, cum să fie directă: Parlamentul nu poate cere zilnic părerea societăţii civile, nu are cum să aştepte e-mail-uri de la cetăţeni înainte de a trece la articolul următor, căci n-ar mai termina niciodată. A existat însă o comunicare despre mersul revizuirii, prin mass-media. Privind în urmă, am putea spune că presa nu a fost foarte atentă la ceea ce se întîmpla în Comisia de revizuire - în afara cîtorva articole cu un "ce" spectaculos ori conflictual în ele (de exemplu