În lumea românească, puţine cuvinte au mai mult prestigiu şi impun mai pios respect decît cuvîntul profesionist. Care va să zică, profesionistul este un tehnician care şi-a dovedit eficienţa şi care nu răspunde şi nici nu e interesat să răspundă altor instanţe decît celor care ţin strict de profesiunea lui. El este posesorul unor competenţe şi dexterităţi în profesia lui care îl fac o valoare în sine şi îl aşează dincolo de politică şi de morală, dincolo de orice. Cînd spui "eu sînt profesionist", toată lumea trebuie să tacă respectuos şi întreaga ta activitate trebuie recitită sub semnul înalt al carierei austere, al căutării trudnice şi dedicate a adevărului cu mijloacele profesiunii tale, al experienţei dobîndite în ani de fidelitate profesională ireproşabilă. Profesionistul e un călugăr a cărui religie e profesiunea lui - vocaţie şi dăruire deplină în acelaşi timp. Un chirurg care reuşeşte transplanturi spectaculoase, ori un şofer care transportă în siguranţă marfa pe distanţe mari şi în timp util, ori un actor care te copleşeşte cu performanţa lui, ori un croitor care croieşte impecabil - asemenea oameni sînt valorizaţi şi preţuiţi în cetate, căci ei sînt cei care slujesc cu excelenţă o profesiune şi, prin asta, ne fac nouă, celorlalţi, viaţa mai suportabilă. Pe bună dreptate, profesionistul este respectat şi preţuit, căci el este acel individ de care ai nevoie şi pe priceperea căruia nu doar că poţi, dar trebuie să te bazezi. În România, însă, totul e un pic altfel. Am spus în treacăt, cu alt prilej, că una dintre cele mai periculoase manipulări care se practică pe tăcute şi cu mare succes din decembrie 1989 încoace este diversiunea profesionismului. Povestea, pe scurt, e cam asta: imediat după Revoluţie, armata enormă de slugi ale PCR a trebuit să se salveze cumva şi a recurs imediat la sloganul "noi sîntem profesionişti". Miliţienii plătiţi şi antrenaţ