Cancelarul Germaniei Schröder avea treabă acasă şi l-a lăsat pe preşedintele francez Chirac să-l înlocuiască în cea de a doua zi a Consiliului European de la Bruxelles. Poate că n-ar fi trebuit acordată o importanţă excesivă gestului: deşi erau prezenţi toţi şefii de stat din Uniune, discuţia nu avansa. Preşedinţia italiană a adoptat formula prin care participanţii îşi expuneau punctul de vedere, fără nici cea mai mică tentativă de căutare a consensului. Cele două mari probleme de blocaj - compoziţia Comisiei şi calculul majorităţii calificate - nu şi-au găsit rezolvarea, iar Parisul şi Berlinul aveau puncte de vedere identice în legătură cu problemele de pe ordinea de zi. Lumea se plictisea şi pe coridoare se făceau glume despre posibilitatea altor delegări şi apariţia altor cupluri mediatice. Dar nu e exclus ca dovada încrederii etalate de cuplul franco-german să aibă şi o altă semnificaţie decît cea a unei înţelegeri între amici. Dacă interesele a două ţări puternice pot fi apărate de o singură persoană, atunci de ce atîta gîlceavă provocată de ţările mici care nu vor să accepte ideea că ele vor fi reprezentate de comisari fără vot şi de ce nemulţumirea ţărilor aproape mari (Polonia, Spania) care vor să fie considerate mari? Din aburul declaraţiilor diplomatice de la conferinţele de presă răzbate realitatea divergenţelor şi începe să se împrăştie mirosul de criză. Succesul proiectului economic comun a asigurat multă vreme carburantul necesar structurării Uniunii. Perspectiva extinderii combinată cu semnele imposibil de ocolit ale recesiunii pun în evidenţă absenţa proiectului politic. Contînd pe factorul timp, ţări cu un nivel apropiat de dezvoltare au adoptat măsurile economice necesare, care să ducă de la sine la politici sociale şi de apărare comune. Acceptarea pe rînd a ţărilor mai puţin bogate - Spania, Irlanda, Portugalia, Grecia - a permis ca decala