V ineri la ora 18 şi 25 am intrat în Marriott. Mi-am anunţat prezenţa. Mi s-a spus să aştept la recepţie. 18 şi 30. Privesc în jur. Doi cărăuşi de bagaje se fredonează între ei şi se urcă şmechereşte pe cărucioare. Agitaţie puţină. Alt cărăuş descarcă unui negru valizele şi agaţă o puştoaică: tocuri, mini, păr lung. "Nu mai eşti pe aici. Te-ai mutat în town." "E, ai înnebunit? La Sofitel." 18 şi 35. Aştept. Recepţionerei din dreapta îi cade faţa. E enervată în sine. Lipsa de clienţi. Masca jos. De mine nu se sinchiseşte. Acritură. Se scarpină pe pulpă. N-are astîmpăr. La vorbă englezească răspunde cu acid. Privesc. O iau spre magazine. Îmi spăl ochii într-o valiză de 50.000.000. Pantofi, 10.000.000. Îmi place sacoul de 24.700.000. Brichetă, 4.000.000. Pe lîngă mine trece un pitic. Poartă Libertatea într-o mînă şi nasul pe sus. Jachetă peste cămaşă. Pantaloni cu cămaşă înăuntru. Un pitic normal. N-are pantofi să-l facă mai mare. Nici pălărie. Merge pe picioarele lui. Pe mocheta din mijloc. Nu calcă pe de lături. Chiar pe mijlocul ei. În uşă stau bodyguarzi la şuetă, driveri... Pare că merge spre uşa mare. Pare că iese. Prin glisantă intră doi tipi. Carne pe ei, burtică, tuns boxer, geacă de piele, blugi de marcă. Piticul trece prin dreptul lor. E gata să iasă pe glisantă. Cel mai subţirel dintre "bazaţi" îl strigă: "Ce faci, Mariusică?" Piticul se înviorează. Bazaţii îl iau de după

guler. Nu se aude ce mormăie piticul. Recunoaşterea asta îi face bine. E în preajma lor. Pare egalul lor, dar nu e. Ei îşi permit datorită înălţimii lui să-i vorbească, dar să nu-l privească. Ochii plini caută, se hrănesc din trupuri. Văd blonda... "Ce mişti, mă?" Blonda nu dă semne de recunoaştere. Piticul mormăie. Încet-încet, şi piticul îşi schimbă poziţia. Paşii nu-l mai duc spre ieşire. Toţi trei privesc holul. Piticul aşteaptă întrebări. Nu are multe răspunsuri. E cu gura că