* Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tînăr romancier, traducere de Mihai Cantuniari, Editura Humanitas, 2003. Un tînăr scriitor român de succes îmi povestea săptămînile trecute de ce a refuzat o invitaţie în Australia, unde ar fi urmat să ţină un curs de creative writing: nu credea în transmiterea vreunei abilităţi scriitoriceşti, se vedea în faţa amfiteatrului de ucenici în postura miriapodului dansator dintr-un banc celebru care, pus fiind să-şi disece mişcările sutelor de picioare, ratează reprezentaţia. Nu ştiu dacă, la noi ca şi la alţii, o atare concepţie ţine de un romantism de fond, de spectrul "figurii spiritului creator" sau de orgoliul auctorial. Cert e însă că unii dintre cei mai mari scriitori contemporani au scris şi au vorbit despre chinurile propriilor faceri fără să-şi piardă nici talentul, nici forţa creatoare. E drept, nu se prea cunosc genii formate în sala de creative writing, deşi metoda, atît de răspîndită peste ocean, a dat rezultate la fel de bune ca psihanaliza: a potolit sau măcar a grăbit scadenţa unor grafomani, genul "viaţa mea e un roman". Dacă amestecul acela inefabil de talent, forţă, coerenţă şi putere de convingere nu se poate transmite de la nici o catedră, prezenţa unui scriitor adevărat, chiar dacă tace ca "peştele în apă", e o situaţie propice pentru tot felul de revizuiri interioare. Llosa, ca mulţi alţi scriitori latino-americani, a scris adesea despre cum se scrie (unele cărţi în colaborare cu Márquez, Cortázar sau Oscar Collazos), a ţinut cursuri de teorie literară în toată lumea, continuînd să scrie romane, povestiri, eseuri politice (deşi, nu-i aşa, "literatura şi politica se exclud reciproc") sau piese de teatru. Despre cărţile lui s-au scris biblioteci întregi şi sute de lucrări de doctorat care mai de care mai docte. Modelele, începuturile realiste, găsirea propriei voci o dată cu romanul Casa verde, cele tre