Dezbaterile despre viitoarea Constituţie europeană îi stimulează mai ales pe foştii oameni de stat să iasă la vedere expunîndu-şi opiniile întemeiate pe experienţa puterii. Şi apoi, într-o conjunctură favorabilă, un fost poate deveni oricînd un viitor. Problemele legate de imigraţie, probabil la fel de importante pentru viitorul Uniunii, se discută mai discret şi îi stimulează în special pe liderii populişti, naţionalişti, mai mult sau mai puţin xenofobi. "Pentru a apăra libertatea şi calitatea elveţiană, trebuie să ne arătăm în mod imperativ inflexibili, intransigenţi, dacă e necesar, zgomotoşi, nepoliticoşi şi duri pentru că acum nu sînt prioritare problemele de stil şi de bun-gust" - acesta e mesajul cu care a obţinut un procent însemnat în alegerile din Elveţia multimilionarul Christophe Blocher. În pagina publicitară el promitea să pună capăt "politicii stîngii şi prietenilor ei care au adus în ţară criminali, solicitanţi neruşinaţi de azil... o mafie albaneză brutală şi traficanţi de droguri negri din Africa...". Politologii se tot întreabă dacă succesul lui Blocher în Elveţia este o excepţie, expresie a "originalităţii" democraţiei elveţiene, sau reprezintă încă un episod al consolidării şi ascensiunii partidelor populiste europene, avansul lor fiind explicabil prin deplasarea stîngii spre dreapta şi invers. Cifrele spun că partidele de extremă dreaptă pierd: partidul lui Jörg Haider din Austria a ajuns de la 27% la 10%, în Olanda, din cauza disensiunilor, guvernul de coaliţie cu partidul lui Pim Fortuyn nu s-a putut menţine decît cîteva luni, iar în Danemarca participarea la guvernare a laminat discursul radical al doamnei Pia Kjaersgaard, ceea ce a dus la scăderea susţinerii populare; în Italia Liga Nordului a lui Bossi a pierdut şi ea din susţinere. Principala revendicare politică a tuturor acestor partide este stoparea accesului străinilor în ţară