Primele noţiuni despre laşitate le-am aflat, probabil, cu toţii, în copilărie. Ni s-a inoculat laşitatea ca o caracteristică umană negativă care provine de cele mai multe ori din frică. La polul opus: curajul! Distincţia dintre bine şi rău e la fel de precisă ca cea dintre curaj şi laşitate. Exemple în basme, snoave şi poveşti, cu duiumul! Zmeul cel rău se dovedeşte a fi, pe deasupra, şi laş, îi e frică să dea piept cu Făt-Frumos şi apelează la diverse trucuri pentru a-l învinge. Făt-Frumos, în schimb, este un exemplu în ceea ce priveşte curajul. Odată am ascultat la pick-up o poveste despre Ionică cel Viteaz. Aici am întîlnit unul dintre cei mai laşi zmei de pe faţa pămîntului. Era de-o laşitate jalnică, dar în acelaşi timp irezistibil de amuzantă: nu voia să se bată cu voinicul, ar fi căzut oricînd la înţelegere cu el ca să-i dea oile înapoi, prinţesa şi castelul şi să plece, cu coada între picioare, spre alte meleaguri mai paşnice, se văicărea tot timpul că Ionică îi aduce numai belele. Cea care se încăpăţîna ca lupta dintre bine şi rău să continue cu orice preţ era mama zmeului, o zmeoaică bătrînă şi urîcioasă care-l forţa pe bietul zmeu să i se împotrivească viteazului. Categoric, zmeul mi s-a părut un personaj delicios şi plin de personalitate, iar Ionică insipid şi banal în ambiţia sa, desigur obligatorie, de a se pune cu zmeul. După ce, copii fiind, ne-am făcut o imagine aparent clară despre "curaj vs. laşitate", din basme şi poveşti, au urmat învăţămintele din manualele de istorie unde ostaşii români erau întotdeauna bravi şi viteji, iar cei ai părţii adverse, indiferent care ar fi fost aceea, făceau pe ei de frică şi, de cele mai multe ori, dădeau bir cu fugiţii de pe cîmpul de bătălie. Sinan-Paşa îşi pierdea dinţii prin mocirla de la Podul Înalt şi nu ştia unde să se mai ascundă ca să-şi salveze pielea, tătarii, cunoscuţi ca o naţie de cruzi războin