* Ambasadori, căutăm patrie (România, 2003), de Mircea Daneliuc. În timp ce încercaţi să urmăriţi Ambasadori, căutăm patrie, puteţi uita multe lucruri (de exemplu, ce înseamnă liniştea sau ce înseamnă un film bun), dar nici o clipă nu puteţi uita de faptul că încercaţi să urmăriţi un film de Mircea Daneliuc. Nici o şansă. La un moment dat, Marius Stănescu se urcă pe un podium şi urlă: "Sînt ofticat! Ofticat!". Personajul său are motive să fie aşa: are o gaură în gît - o amintire din decembrie 1989, pentru care nu ştie cui să mulţumească; are de-a face cu şmecheri precum afaceristul sirian Masur (Serge Abiad) şi revoluţionarul român Titi (Horaţiu Mălăele); tot timpul are nevoie de morfină şi din cînd în cînd are nevoie să sune la poliţie şi să anunţe atacuri teroriste; la televizor are parte de ştiri cu terorişti (alţii decît cei care au tras în el - aceia nu mai interesează pe nimeni), iar atunci cînd microbiştii ies în stradă, are parte de revoluţii (parodii groteşti, crude, dar care, pe măsură ce trece timpul, ajung să se confunde din ce în ce mai rău cu revoluţia lui - nici ea nu mai interesează pe nimeni). Da, are de ce să fie ofticat, dar mi-e greu să cred că oftica lui va atinge cu adevărat pe cineva. Daneliuc ar putea să spună că asta-i problema noastră - nu ne mai atinge nimic. Dar e problema filmului, care este în acelaşi timp isteric şi istovit, suprapopulat şi pustiu, cacofonic şi monoton. Mi-a amintit de cuvintele lui W.B. Yeats "great hatred, little room": atîta oftică nu mai lasă loc pentru nimic - nici măcar pentru ea însăşi, căci duce la paralizie. În orice caz, ea nu mai lasă loc pentru artă. "Un film nebun", scria Eugenia Vodă despre Patul conjugal al lui Daneliuc. "Filmul e aşa cum este, şi ca dînsul sîntem noi" - ceea ce poate că era parţial adevărat în legătură cu Patul conjugal şi poate că nu este cu totul neadevărat în legătură cu Ambasa