despre farmecul democratic al erorii colective Nu îmi place discuţia despre votul uninominal. În primul rînd pentru că nu este de bon ton să fii contra. Ba chiar, dacă nu îmbrăţişezi ideea cu suficient entuziasm, eşti suspect că ascunzi ceva. În al doilea rînd pentru că argumentaţia ajunge rapid în registru istericoid. Nu eşti de acord cu votul uninominal? Adică eşti de acord cu parlamentarii care nu ţin legătura cu alegătorii! Adică eşti de acord cu parlamentarii care schimbă partidele! Adică eşti de acord ca "ăştia" să cheltuie banul public fără rost! Şi, firesc, odată cu moda apare şi oportunismul. În urmă cu un an şi ceva, Adrian Năstase a lansat formula cu votul uninominal la Senat. Theodor Stolojan a sărit ca ars, propunînd să fie shimbat sistemul la ambele camere. Discutam atunci cu un membru din eşalonul doi al PNL, întrebîndu-l cu o candoare de outsider: "dar i-a spus cineva că, prin acest sistem, PNL nu ar avea nici o şansă să intre în Parlament?"; "Ei şi tu! Zice şi el pentru că dă bine la presă, oricum nu se va adopta." Ei bine, discuţia revine şi acum are şanse să fie adoptată, însă într-o atmosferă de speranţe amestecate cu heirupism şi oportunim, prea puţin deschisă unei analize lucide. Speranţele ţin de aşteptarea ca votul uninominal (VU) să înlăture toate relele democraţei româneşti: guvernarea va fi mai bună, politicienii nu vor mai fi corupţi, cetăţenii vor ieşi din apatie. O simplă schimbare a schemei de agregare a voturilor nu va aduce aceste modificări. Calitatea elitei politice nu va creşte brusc, şi, dacă e să judecăm calm, nici calitatea cetăţenilor. De fapt, întreaga discuţie pierde din vedere faptul că alegerile locale pentru primari se desfăşoară prin vot uninominal. O bună parte din democraţia românească funcţionează deja cu VU. Se poate afirma că democraţia locală este fundamental mai bună decît democraţia la nivel parlamentar? Nu