El a fost prietenul meu, şi doar cei care îşi iubesc prietenii mai mult decît rudele, doar aceia i-au fost prieteni. Alergam prin tot Bucureştiul să-l ascult şi să cînt cu el, în ani grei cînd nu aveam leţcaie în pungă, numai două bilete de cinema, pentru mine şi ea. O aşteptam cu el. Văzînd cum ea nu vine, recitam Eminescu şi cîntam cu el exact melodia lui, cînd Madeleine nu-i venea nici lui, "Madeleine c'est mon Noël, c'est mon Amérique à moi!", de ce nu vii, de ce nu vii? Ne-am împrietenit din cauză că ne aşteptam la fel iubitele: cu dragoste din ce în ce mai exasperată, cu o răbdare din ce în ce mai inutilă. Nici un prieten de-al meu - şi printre ei erau şi sînt poeţi mai gravi decît el, inteligenţe mai cultivate, filosofi mai substanţiali - nu mi-a livrat mai limpede adevărul conform căruia însoţitorii cei mai credincioşi ai unei iubiri sînt exasperarea şi zădărnicia, uneori chiar zădărnicia resemnării. Mă certam cu ea, exact ca el: ea însăşi, iubita mea, era ca iubirea lui, printr-un straniu fenomen de metamorfozare. Urletele noastre, pe stradă, urîndu-ne, blestemîndu-ne, jurînd că nu mai avem ce ne spune, că nu mai mergem nicăieri, erau consonante cu cîntecul lui, acela în care-i ţipa că nu merge la Paris, nu, nici un pas mai departe, că el nu suportă Parisul cu flonflonurile lui, ca după aceea să meargă cu ea la Paris, aşa cum şi eu, după urlet, mergeam cu ea la Milano (cinema-ul de pe Călăraşi), la Barcelona (cinema-ul din Cotroceni). Împăcările erau la fel, izbucnirile crizei, tot aşa, din nimic, din enorm, din crizantemă în crizantemă, ca în cîteva ore să-i ţip în telefon strigătul lui: "J'arrive!" şi să iau un troleibuz rece în care murmuram: "o luptă-i viaţa, deci te luptă...." Brel mergea şi cu Coşbuc. Omul se potrivea - în democraţia culturii mele sufleteşti - cu toţi directorii mei de conştiinţă, de la Bogza la Camil, de la Camil la Babel. În