Am citit - cu o anume tulburare, de ce să mint? - ultimele declaraţii ale preşedintelui Partidului România Mare prin care preciza cu o oarecare solemnitate că "a venit momentul să repar o mare nedreptate care mi s-a făcut şi pe care, în ultimii ani, a alimentat-o şi a răspîndit-o chiar Ion Iliescu: eu nu sînt antisemit, ci filosemit. Acele critici pe care le-am adresat unor evrei au fost nişte polemici şi pamflete literare - pe care acum le regret - şi atîta tot." Dacă în aceste fraze există trei cuvinte de cert interes, acestea sînt: "şi atîta tot". Cum adică "şi atîta tot"? După exprimarea unui regret cît de cît serios, o asemenea concizie brutală pune sub semnul întrebării calitatea şi greutatea sincerităţii lui. A fi lapidar în regrete este un semn nu prea discret al unei trufii care produce, imediat, antipatie şi suspiciune. De ce atîta precipitare în acest "şi atîta tot"? Pe de altă parte, trebuie recunoscut că şi filosemitismul preşedintelui PRM a fost - de-a lungul timpului - la fel de zgîrcit ca regretul său pentru "pamfletele literare" prin care "critica (?!) şi polemiza cu unii evrei". Regret şi eu că sînt silit să fac apel la propria experienţă, socotind că aceasta mă fereşte de a vorbi în numele altora, supuşi unui tratament pamfletar mult mai dur. Regretul meu nu va fi însă lapidar - nu, nu e cazul. Dacă unui cetăţean român, de origine evreiască, i se dă dreptul la memorie, atunci e necesar să-mi autodenunţ slăbiciunea de a nu putea uita că preşedintele PRM a fost primul concetăţean care - după Revoluţie! - m-a jidănit pe faţă, în spaţiul public, cu toată vigoarea unui antisemitism îndătinat, venit din profunzimile Poruncii Vremii. Nu intru în detaliile expresiilor - dotat cu suficient simţ al humorului, socotesc că e mai cu haz să precizez că de fiecare dată (au fost două dăţi) mînia lui nestăpînită a fost provocată de două cronici fotbalistice