"Hai să-l încerc şi pe-ăsta!", îşi spune probabil gospodina, la capătul unei campanii publicitare care o convinge că noul detergent X e mai bun decît celelalte, albeşte mai bine şi parfumează, ba chiar scoate şi petele altminteri imposibil de scos. Şi poate că la fel exclamă şi mulţi dintre cetăţenii care nu sînt hotărîţi cu cine să voteze: la capătul campaniei electorale, decid să-l voteze pe candidatul a cărui prezenţă la televizor i-a impresionat cel mai mult (pentru că "vorbeşte bine", pentru că "are prestanţă", pentru că "spune lucrurilor pe nume" sau, mă rog, cel puţin aşa pare; iar televizorul scoate şi el unele pete...). De la un punct încolo, e greu să mai faci distincţia între "comportamentul de consumator" şi cel de alegător, pentru că mecanismele campaniilor se aseamănă, pentru că oamenii sînt bombardaţi cu îndemnuri ("cumpăraţi!", "consumaţi!", "votaţi!"), pentru că adesea sînt dezarmaţi în faţa persuasiunii subtile prin care profesioniştii comunicării le induc anumite atitudini. După decenii de propagandă comunistă, la care priveam fără să credem, tranziţia ne-a expus campaniilor deschise ale economiei de piaţă şi ale politicii bazate pe competiţie, dîndu-ne impresia că noi sîntem cei care contează şi optează, că Măria Sa consumatorul (sau alegătorul) este suveran. Unii spun că aşa este: în condiţii de libertate şi de competiţie, cetăţeanul expus campaniilor publicitare (fie ele

comerciale sau politice) poate alege în cunoştinţă de cauză, privind şi comparînd. Alţii spun că, pînă la urmă, tot manipulare se cheamă: campaniile nu spun totul, scot în evidenţă doar laturile pozitive, şi o fac cu o oarecare agresivitate, repetînd de zeci de ori pe zi (la televiziune şi la radio, pe afişe şi în ziare) cîteva sloganuri care se lipesc de creier. Şi unii, şi alţii au argumente, iar dilema nu se poate lămuri altfel decît prin discuţii şi analize ale c