De fapt, orice spectacol de teatru îşi atrage măcar pentru una-două reprezentaţii publicul lui. La Teatrul Act se stă pe jos, Teatrul Naţional se laudă cu succesul lui Take, Ianke şi Cadîr. Dincolo de curiozitate, există - la mai multe persoane decît credem - nevoia de a fi împreună cu alţii, ascultînd şi văzînd în tăcere şi în întuneric imagini ale unei lumi inexistente. Se aplaudă, într-un fel de delir la comandă, absolut totul: produsele gîndirii teatrale şi talentul, la fel cu bovarismele slujitorilor scenei. Din acest punct de vedere, e bine. Rău e că borcanele pe care s-au lipit etichetele tradiţiei şi ale inovaţiei conţin - pe lîngă alimente gustoase şi hrănitoare - felurite produse indigeste, altele cu termenul de garanţie de mult depăşit. Ceea ce ar trebui să fie Oficiul de Protecţie a Consumatorului - critica teatrală - funcţionează partizan, cu ochii la artiştii pe care îi iubeşte, orice ar produce aceştia, şi în dispreţul absolut al eforturilor celorlalţi. Dispreţul se răspîndeşte şi asupra colegilor care îi iubesc pe alţii; dacă nu se declanşează o polemică injurioasă şi cu nume, nimeni nu citeşte pe nimeni. Mă aşteptam ca discuţia pornită de Victor Scoradeţ în LAI, vegheată de Dan C. Mihăilescu şi continuată de H.-R. Patapievici, urmaţi de Alex. Leo Şerban să provoace afirmarea unor poziţii, exprimarea unor delimitări sau adeziuni, o controversă cu argumente despre produsele de azi ale teatrului românesc. Formulînd "dreptul regizorului de a-şi exprima ego-ul propriu" (V.S.), afirmînd repulsia faţă de "cultul anomaliei şi ereziei, al inversiunii şi al fărădelegii, al desfrîului sangvinar şi a fobiei la tot ce înseamnă

tradiţie şi armonie" (D.C.M.) identificate tot mai des cu teatrul nou, refuzînd argumentul de progres, întemeiat pe avantajul temporal "iraţional şi profund nociv... fals... servil... şi politic periculos" (H.-R. Patapievici),