Comparaţia cu Occidentul a devenit unul dintre locurile comune cele mai enervante din discursul public românesc. Totul, de la obiectele de uz cotidian pînă la mentalităţi, trebuie să poarte vreun atribut care să ne amintească de ţelul nostru suprem, integrarea în paradisul occidental. "Avem o lege ca-n Europa", exclamă parlamentarii după ce au votat vreo nouă iniţiativă legislativă. "Vînd apartament cu dotări de tip occidental", spun anunţurile din ziare. Cînd se deschide vreun nou bar, club sau restaurant, după o primă vizită tragi concluzia: "te simţi mişto în el, e amenajat ca-n Occident"; cînd se renovează vreo clădire istorică, comentezi cu amicii: "arată bine, ca-n Germania"; cînd se construieşte vreun bloc din oţel şi sticlă, te mîndreşti: "vezi, dom'le, putem şi noi să lucrăm ca-n Occident". Cînd cineva cîştigă bine, "are salariu de nivel occidental"; cînd ies sindicatele în stradă, e pentru că "vor salarii ca-n Europa", iar Guvernul nu le dă pentru că "productivitatea muncii nu e ca acolo". Uneori, comparaţia e particularizată, punctul de referinţă fiind de regulă vreuna dintre suratele noastre ex-comuniste mai avansate într-ale tranziţiei: "de ce n-avem şi noi investiţii străine măcar ca-n Ungaria?" sau "de ce nu ne negociem integrarea demn, ca Polonia?". Evident, şi în aceste cazuri, tot Europa e în gîndul şi în sufletul nostru. Şi, bineînţeles, privim cu ochii mari la clasamente de tot felul, pentru a ne confirma, în stilul nostru masochist-fatalist, că "sîntem coada Europei": "avem mai puţine străzi asfaltate ca Albania", "la puterea de cumpărare, ne-a depăşit pînă şi Bulgaria". Ş.a.m.d. Obsedanta comparaţie nu e decît expresia cea mai de suprafaţă a gîndului celui mai bine înfipt în conştiinţa tranziţiei româneşti: "la noi e rău, la ei e bine". La alt nivel, poveştile individuale de succes îndelung mediatizate despre tinerii bine pregătiţi care cunosc a