În urmă cu cîteva săptămîni, fiul meu cel mic (care tocmai împlinise 18 ani) mă ia deoparte către sfîrşit de petrecere şi-mi zice: Vreau să te întreb ceva, cînd ai puţin timp. Hait! - mi-am zis eu, am ajuns la vîrsta problemelor existenţiale. Mi-am luat inima-n dinţi şi l-am întrebat: care-i problema? Aş vrea să-mi povesteşti şi mie cum a fost la revoluţie - îmi zice el, spre marea mea surprindere. Şi chiar înainte. Stiu că a fost Ceauşescu, că a fost împuşcat, dar... Dar mai mult nu ştia! Dumnezeule, a dispărut o lume! - am realizat eu, simţindu-mă brusc din altă lume. Şi am stat de povestiri pînă în zori, cînd doar eu am căzut de somn. Cîteva zile mai tîrziu, Muzeul Ţăranului Român mi-a venit în ajutor într-un mod total neprevăzut prin excelentul volum de mărturii orale Anii '80 şi bucureştenii. I l-am pus în braţe fiului meu şi l-am lăsat să citească din scoarţă-n scoarţă acest prim dicţionar al comunismului la firul ierbii. În paralel îl răsfoiam şi eu, retrăindu-mi cu zîmbete şi scrîşniri din dinţi o tinereţe care se îndepărtase incredibil de mult de viaţa mea. Şi aşa am ajuns la "capitolul" despre Trabant. Aici aproape că mi-au dat lacrimile. Gertrude! - am exclamat eu înduioşat. Gertrude von Trabant, prima mea maşină... Şi am început să rememorez povestea acestei fiinţe dragi din existenţa mea. Gertrude a văzut lumina şoselelor pe la sfîrşitul anilor '70. Tatăl unui bun prieten al meu, evreu, scăpat din lagăre pentru că era fotbalist, devenise inventator de tot felul de reţete în industria alimentară, printre care, se pare, şi al eternului şi fascinantului parizer românesc. La un moment dat, cînd fiul lui şi amicul meu tot visau o maşină, domnul S. şi-a strîns toate brevetele, cu parizerul în frunte, le-a pus într-un plic şi i le-a trimis lui Ceauşescu: iată ce am făcut eu pentru societatea socialistă multilateral dezvoltată! Dacă Partidul nu-mi aprobă