Certitudinile entomologilor au fost serios zdruncinate la începutul anului trecut, cînd un savant finlandez, obişnuit să stea mai mult pe burtă, a ajuns la o stranie concluzie privind furnicile, considerate pînă la el ca fiind cele mai socialiste creaturi din iarba planetară. Eroare - spuse finlandezul; furnicile practică în draci nepotismul, favorizîndu-şi rudele "de sînge", răsfăţîndu-le cu hrană în mod intenţionat*. De ce anume eşti mai tentat, furnică sau om, să ai încredere mai mare în ce-i ce-ţi sînt rudă, prieteni buni sau rude ale unor prieteni buni? Adam Bellow a scris o carte pe această temă, urmărind evoluţii din politica, mass-media, cultura britanică şi americană. Nepotismul, definit de detractori drept un blocaj indus conştient în circulaţia liberă a elitelor, nu iese tocmai rău din cartea lui Bellow, el fiind văzut mai curînd ca un gest social reflex plecat dintr-un spirit de conservare: e preferabil să ai de partea ta oameni pe care-i cunoşti bine şi cărora le poţi întoarce spatele fără teamă de surprize. Termenul, în istorie, nu s-a impus o dată cu regimurile leniniste, cum ne-ar plăcea nouă să credem. Nici cu regimul Bush junior - cum ar dori să creadă leftiştii lor -, cel ce a aruncat, se spune, ambasadele ca pe confetti unor donatori din campanie, neinteresat foarte mult dacă titularul de la Paris, de exemplu, ştie franceza. Nepotism vine din italiană, de la nipote ("rudă"), iar nepotismo s-a lansat spectaculos în secolele XV şi XVI, o dată cu fiii ilegitimi ai papilor, camuflaţi în "nepoţi" şi plasaţi tacit în diferite posturi ecleziastice. Potrivit lui Bellow, nepotismul modern - mai sofisticat - îşi construieşte eficienţa pe trei căi. Prima este nepotismul de nume; numele moştenit este mai important, la o adică, decît bagajul genetic. Cînd Stella McCartney şi-a lansat pe piaţă propriul său parfum la Londra, faptul că ea este fata unuia d