Am făcut parte, întotdeauna, din categoria celor cărora le place să hălăduiască pe străzi, aproape fără scop, sperînd să descopere, pe drum, ceva neobişnuit sau măcar pitoresc. În spiritul, desuet, poate, al lui Făt-Frumos din basmele clasice, care pleca la drum cu bocceaua în vîrf de băţ şi, în cel mai bun caz, cu un cal decrepit, orice călătorie include un potenţial iniţiatic. Aşa cum ştim cu toţii, acesta se dezvăluie mai tîrziu, dacă eroul dă dovadă de calităţile morale de rigoare. În cazul hoinărelii pe străzile bucureştene, nu cred că se cer prea multe calităţi morale; poate doar toleranţă (pentru gropi, bălţi, lipsa trotuarelor...) şi răbdare (de a nu-ţi ieşi din fire la contactul cu diverşi "zmei" neobrăzaţi întîlniţi în cale). Şi, în mod cert, pentru a-ţi atinge scopul călătoriei, dar şi pentru a te menţine în poziţia mult mai confortabilă de spectator intrat printr-o minune în tablou (ca în cazul lui Mary Poppins care făcea acelaşi lucru cu desenele, cu cretă, ale lui Bert de pe trotuar). Într-o astfel de călătorie semi-iniţiatică nu poţi merge cu automobilul personal: confortul, izolarea şi intimitatea acestuia te trec, deja, în faza B a călătoriei, mai puţin iniţiatică şi mai mult victorioasă, spre sfîrşitul întreprinderii eroice, cînd mîrţoaga s-a transformat deja în Pegas... Soluţia este să rămîi călător de rînd, care merge pe jos, înfruntînd cu bărbăţie vicisitudinile drumului sau întîlnirile cu răii. În privinţa celor dintîi, am vorbit deja de gropi, bălţi şi lipsa trotuarelor (prea înguste pentru a cuprinde şi pietoni, şi maşini parcate). Pietonul iniţiat în intemperii şi meandre ştie exact pe unde şi cum să le ocolească fără a-şi rupe picioarele, a fi călcat de maşini, muşcat de maidanezi sau umplut de noroi din cap pînă-n picioare: există un soi de mers cînd pe trotuar, cînd pe carosabil,

la intervale regulate. În ceea ce priveşte pers