Tulburările continuă la Port-au-Prince, capitala statului Haiti, şi după plecarea dictatorului Aristide: înfruntări între partizanii preşedintelui plecat şi răsculaţi, jafuri, trupele străine a căror prezenţă îi înfurie pe unii şi îi bucură pe alţii nu au un mandat suficient de cuprinzător pentru a-i linişti pe toţi. Se pare că fără sprijin unguresc (aşa cum a fost cu Ceauşescu), CIA şi alte servicii secrete occidentale nu reuşesc să se descurce în diabolizarea tiranilor şi înlăturarea lor. În urmă cu 10 ani, preşedintele Clinton trimitea trupe în Haiti pentru a restabili autoritatea preşedintelui ales, Jean-Bertrand Aristide, sperînd că va deschide drumul evoluţiei democratice a ţării. Fiind prima ţară a continentului unde sclavii revoltaţi şi-au afirmat independenţa (1804), Haiti are o lungă istorie "revoluţionară", în care ciclul răscoale-dictaturi-ocupaţie străină se repetă de atunci pînă în zilele noastre. Nici preşedinţia lui Aristide n-a fost un succes: preot catolic, el îşi dobîndise sprijinul popular prin poziţiile intransigente faţă de dictatorul anterior. După ce a ajuns la putere a risipit ajutorul străin, a amînat alegerile, lideri ai opoziţiei au fost ucişi, şi-a favorizat anturajul şi a permis abuzurile de toate felurile, a fost reales într-un scrutin boicotat de opoziţie. Observatorii susţin că ar fi fost oricum victorios, nu era necesar să apeleze la fraude, dar instinctul de perpetuare a puterii este mai puternic decît calculul. Revolta înarmată a liderilor opoziţiei s-a întins pe aproape tot teritoriul, forţele fidele preşedintelui s-au opus şi victimele civile au plătit preţul unor confruntări deosebit de violente; pentru a asigura stabilitatea pe un teritoriu considerat ca fiind curtea din spate a SUA, pentru a evita un flux masiv de imigranţi, preşedintele Bush s-a adresat organizaţiei celor 15 membri ai comunităţii de state din Caraibe,