De unde părea a fi o preocupare obsedantă doar pentru cîteva ONG-uri specializate, tema libertăţii presei a ajuns importantă în programul de integrare europeană. De cînd Emma Nicholson a început să se ocupe, pe lîngă copiii orfani, şi de ziarişti, politicienii români au început să caute soluţii. Partidul Democrat a propus un pachet economico-legislativ de sprijinire a libertăţii de exprimare. A fost mai degrabă o fumigenă pentru propagandă, din moment ce nu s-a mai auzit apoi nimic. PD a vrut să facă paradă de bune intenţii, presa a relatat şi cam asta a fost tot. Din aceste relatări, s-a înţeles că PD se gîndea la proiectul unei instituţii speciale de credit, abilitate să acorde împrumuturi organelor media pe baza unui plan de afaceri, şi la nişte prevederi juridice care să pedepsească încercările de presiune asupra jurnaliştilor. A funcţionat vechiul reflex caracteristic politicianului român: avem o problemă? Nu-i nimic, o rezolvăm, dăm o lege, creăm o instituţie. Cum ar funcţiona o instituţie specială de credit? Patronul de presă ar fi tentat să promoveze imaginea celor care acordă credite sau să-i denigreze pe cei care nu o fac. Şi de ce să ia credite doar ziarele existente şi nu orice grup de cetăţeni cu iniţiativa unei publicaţii? La problema existentă s-ar adăuga altele, şi o să fie nevoie de o nouă lege, de o nouă instituţie, de un nou corp de control... La fel şi cu incriminarea specială a presiunilor asupra presei. Au existat cazuri cutremurătoare devenite publice care n-au putut fi anchetate pentru că nu exista cadrul legal? Se puteau folosi prevederile existente care pedepsesc ameninţarea sau şantajul. Dar discuţia este interesantă pentru că pune o problemă importantă: ce poate face statul pentru presă? Foarte puţin. Deşi pînă acum a negat permanent că presa din România ar avea vreo dificultate, Adrian Năstase a inclus chestiunea pe agenda de prio