(sau despre cum,

inevitabil,

mahalaua lor

devine

mahalaua noastră) Săptămîna trecută, o reporteră de la TVR Cultural (Lorelei Mihală) mi-a pus cîteva întrebări pentru un insert la emisiunea Artă versus artă de vineri, care urma să aibă tema "Cine stă cu ochii pe programele TV?" - în studio, invitaţii Cristinei Modreanu aveau să fie (şi au şi fost) Sanda Aronescu de la suplimentul TV al Evenimentului zilei şi Dragoş Vasile de la Academia Caţavencu. Întrebările domnişoarei Lorelei Mihală gravitau aproape toate în jurul ideii: "Care este rostul unei cronici TV, ce face ea (face cumva educaţie?), cine este interesat de o cronică TV, cui îi pasă de ea?". Răspunsul meu a cam descumpănit-o: cronica TV este, pur şi simplu, inutilă. Nu face educaţie şi nu interesează, de fapt, pe nimeni. Nu are nici o putere. (Asta la noi, fiindcă în Occident cronicile, în general - nu numai cea TV -, au un cuvînt greu de spus. De exemplu, în Statele Unite, verdictul dat de un cronicar de teatru de la New York Times poate să ducă la fiasco-ul sau, respectiv, succesul de casă al unui spectacol. De altfel, acolo mai toate lucrurile apărute în presă au ecouri în societate. Uneori, după cum ştim, pot duce chiar şi la demisiile miniştrilor sau ale preşedinţilor de stat. Gîndiţi-vă acum la cîte demisii ale demnitarilor s-au înregistrat în România în urma dezvăluirilor din presă.) La noi, lucrurile funcţionează după principiul "cîinii latră, ursul merge". Aşa stînd lucrurile, cine să mai ţină seamă de o amărîtă de cronică TV, care e < p>

chiar ultima roată de la căruţă în tot angrenajul presei? Cui i-ar păsa, de exemplu, dacă aş scrie că Ciao, Darwin! este o tîmpenie, o continuă agresiune împotriva bunului-simţ, o imensă hazna vărsată, prin intermediul televizoarelor, în casele noastre? O emisiune cu oameni urîţi, diformi, vulgari, cretini, parcă adunaţi dintr-o