PSD este un partid greu de înţeles. Viaţa lui internă e misterioasă, în afară răzbat baloane de săpun, pe baza cărora se elaborează speculaţii. Nu se ştie foarte exact de ce se iau anumite decizii, de ce se iau atunci cînd se iau, cine e pentru, cine e contra şi de ce, cine cîştigă cînd cîştigă şi de ce. De pildă, cum au ajuns cei 11 baroni recent maziliţi să fie maziliţi? În urmă cu ceva timp, PSD nu credea că abuzurile şefilor din teritoriu ar fi o problemă. Dan Matei Aghaton arăta cu degetul spre baronii liberali: dacă în toate partidele sînt baroni, înseamnă că e o modă acceptabilă. În ianuarie, conducerile tuturor filialelor au venit la Bucureşti la raport. Şefii cei mari aveau mape cu analize complicate, cu toate articolele din toate ziarele trecute pe dischete, m-a asigurat D.M. Agathon în timpul interviului acordat Dilemei vechi. Şefii cei mari din capitală ştiau tot despre şefii cei mici din teritoriu şi au hotărît că zvonurile şi articolele de presă erau răuvoitoare. Adrian Năstase spunea atunci că baronii PSD sînt nişte creaturi legendare. Ironia nu era laudativă, se subînţelegea că baronii nu există ori că nu îi văd decît exaltaţii, cei care cred în monstrul din Loch Ness şi-l caută pe Yeti. Acum, Dan Matei Agathon spune: "Nu putem merge în alegeri cu oameni asupra cărora planează tot felul de lucruri. Cred că am procedat cu înţelepciune, dată fiind miza hotărîtoare pentru PSD". După doar două luni, 11 oameni trecuţi prin sita vigilentă a conducerii sînt suspendaţi din partid. Într-o ţară în care oamenii fac politică pentru că vor să le fie de folos celorlalţi, asta nu ar însemna mare lucru. Partidul nu îl mai vrea, asta este, partidul pierde, iar omul îşi vede de viaţa lui. În România, însă, partidul te face bogat şi inteligent, acolo este garanţia legitimităţii şi a legalităţii. Fără partid, un procuror mai îndrăzneţ te poate întreba cum îţi faci