Il est cinq heures, Paris s'éveille - suna un cîntec al lui Jacques Dutronc. Ei bine, bate spre opt seara şi "micul Paris" se trezeşte şi el. E sîmbătă - "Bucureştiul e un pic mai frumos sîmbăta şi duminica", remarca, pe bună dreptate, Adrian Pintea într-un număr recent din Evenimentul zilei - şi grătarele mahalalei mele încep să se dezmorţească, se adulmecă reciproc şi pornesc să-şi dea fumuri peste grădinile înverzite ale cartierului. În curticica noastră mică miroase a friptură înainte de a porni eu grătarul. Fac un scurt schimb de experienţă, peste gard, cu vecinii şi iau o anghelică la botul calului cu prietena mea din Belgia. Cunoaşte bine Bucureştiul, dar se minunează încă auzind lătratul cîinilor care acoperă zgomotele oraşului. Acum tocmai cîntă un cocoş bezmetic. Nişte manele îi răspund de la cîteva străzi distanţă. Pornesc focul şi mă aşez la o bîrfă mică. Iedera a acoperit calcanul casei cu care ne învecinăm, bolta de viţă acoperă parţial cerul, din faţă miroase a liliac, de alături a cîrnaţi, de peste gardul din spate vine duhoare de hazna. Lăbuş - cum altfel? - împinge cu botul să fie mîngîiat. Dacă Pierangelo Filimegddv ar fi trecut în acel moment pe stradă, ar fi repetat ceea ce a declarat în alt număr al Evenimentului zilei: "Cînd m-am apropiat şi m-am uitat prin gard, am văzut un scenariu de acum o sută de ani. Este ca o călătorie în timp, este ceva de nepreţuit". Cam aşa mă simt şi eu: ca şi cum aş fi lăsat departe Bucureştiul lor, m-aş fi retras din timpul şi spaţiul acela la mine acasă. În serile de sfîrşit de săptămînă, mahalaua aceasta bucureşteană este pentru mine locul în care mă refugiez de Bucureşti. Devin un mahalagiu anonim şi mulţumit... Nu strîmbaţi din nas, căci dumneavoastră nu cunoaşteţi mahalagiul român! - cum ar fi spus sosia urbană a lui Rebreanu. Mahalagiul nu este nici bun, nici rău, el este locuitorul mahalalei. Aşa cum