I got the power! - îmi strigă vocea în difuzor în timp ce scriu aceste rînduri... Şi melodia continuă obsesiv. Kiss FM a oferit încă un prilej de orgasm mediatic poporului român: cîţiva fericiţi aleşi stînd zi şi noapte cu gingiile lipite de biela-manivelă a unui automobil Smart (micuţul Mercedes), terorizaţi la gîndul că acesta le va scăpa printre dinţi dacă îşi vor dezlipi cîteva secunde buzele de caroseria sa pentru a se duce să-şi facă mult prea omeneştile nevoi. Concursul s-a terminat însă cu bine şi fericita cîştigătoare era cît se poate de mulţumită... - Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? - a fost reacţia spontană a celor cîteva persoane care ne uitam, fără să ne vină să credem, la această scenă pe micul nostru ecran. I got the power... Zile în şir m-am întrebat unde se află limita degradării umane? Zapam pe televizor ca să-mi împrospătez memoria, dar nimic din ceea ce vedeam, de la cele mai atroce atentate şi torturi pînă la cele mai stupide filme porno, nu mi se părea a depăşi, într-un fel, această limită. Chiar dacă acesta nu este un motiv de resemnare, ştim totuşi că viaţa este pretutindeni presărată cu tragism şi scandalos. Probabil că limita degradării nu stă deci - m-am gîndit - în intensitatea sau abominabilul acesteia, din păcate greu de înlăturat cu totul din societate, ci în gratuitatea sa; nu în faptele majore şi tragice, ci în cele minore şi ludice, în atentatul la demnitatea umană făcut doar de dragul - şi plăcerea - jocului. Degradare ce poate fi evitată pentru simplul motiv că nu are nici un motiv să existe în afara plăcerii perverse a producerii sale; suprimare "inutilă" a demnităţii umane pentru că nu poate fi înnobilată în nici un fel considerînd-o drept mijloc (fie el şi abject) pentru un scop (presupus) nobil. Degradarea ca juisare, pur şi simplu... I got the power... Dar toate acestea au un nume: sado-masochism! Plăcerea de a domina şi