Primul material creştin este lemnul. Material viu, lemnul şi lucrarea lemnului sînt în chip distinct creştine şi, în acelaşi timp, fondatoare pentru arhitectură. Tectonica se revendică din prelucrarea lemnului, din toporul indo-european (taksan), din îmbinarea meşteşugită a părţilor în întreg, astfel încît împreună - întreg prin parte, parte pentru întreg - să dea seama despre trasmiterea gravitaţiei şi a tuturor celorlalte forţe care se abat asupra obiectului îmbinat, şi şlefuit, spre pămînt. Cred că este încă de meditat, după monumentala lucrare a lui Kenneth Frampton, asupra tectonicii, inclusiv asupra "tectonicii digitale", ca ingredient definitoriu al arhitecturii. Şi atunci, ce aduce într-o arhitectură creştină lemnul, afară de viul de după moarte şi de devenire? În primul rînd, lemnul este - alături de piatră - materialul ziditor cel mai celebrat în Biblie. Iosif a fost tîmplar şi, pe cît se pare, a trecut meşteşugul şi fiului său, înainte de începerea părţii misionare a vieţii lui Iisus. În Faptele Apostolilor, crucificarea este denumită "spînzurarea pe lemn". Folosirea lemnului în construcţia templului (pînă la punctul în care preţul acestui material importat a scăzut dramatic - şi a chivotului - în fond, un archeu al bisericii, pe filiera depunerii sale în Sfînta Sfintelor din templul ierusalimitan - nu a fost, poate, suficient investigată. Locuinţele şi bisericile - cu siguranţă în zona europeană împădurită, din Peninsula Scandinavă pînă la Carpaţi - sînt programele predilecte ale lemnului. Biserica de lemn este văzută astăzi de emigraţia română şi nu de puţini concetăţeni din ţară drept arhetip al bisericii ortodoxe; or, dimpotrivă. Dacă ea a aparţinut cu siguranţă locului, reconstrucţiile de după ultima invazie tătară şi de după uniaţie fac din biserica de lemn ardeleană mai degrabă un lăcaş greco-catolic şi, prin inspiraţia din originalele urbane