Acum cîţiva ani, un constănţean ambiţios şi cu oareşce frustrări că, la valoarea şi la etatea la care ajunsese, încă nu era vedetă de talie naţională, şi-a părăsit orăşelul de baştină şi a luat-o pe jos, ca Badea Cârţan, spre Capitală. Nimeni nu-i aşternea covoare roşii dinainte, nimeni nu se apropia cu ochii plini de lacrimi şi recunoştinţă să-i spună gîtuit de emoţie "vă mulţumesc că existaţi", nimeni nu leşina cînd îşi făcea el apariţia. A fost greu şi umilitor. Oamenii nici nu-l băgau în seamă - ce să-l mai aştepte cu ramuri de finic la intrarea în Cetate, aşa cum şi-ar fi dorit el? A fost momentul cînd omul nostru şi-a jurat în barbă să-i îngenuncheze pe toţi, să-i facă să se gudure la picioarele lui în timp ce el îi şfichiuieşte cu biciul, să scuipe seminţe în capul lor şi aceştia să fie în delir - şi, desigur, să-i dea calului ovăz din pristolul de la Roma. Şi, cum frustrarea este cel mai bun motor al ambiţiei şi al parvenirii sociale (dacă nu chiar al progresului, în general), tipul şi-a văzut visul cu ochii. Desigur, nici după ce a ajuns în Capitală viaţa nu i-a fost roză. A muncit mult şi din greu la construirea propriului său soclu. Marea lui şansă a fost că oamenilor le place să fie flagelaţi. Iar el făcea asta cu mare plăcere. În primul rînd se răzbuna pe cei care atîta amar de vreme nu se lăsaseră cutremuraţi de geniul lui, apoi dovedea celorlalţi şi mai ales lui însuşi că e bărbat. Şi, nu în ultimul rînd, reuşea să atragă atenţia asupra lui. Chestia asta cu atragerea atenţiei asupra propriei persoane este - şi-a dat şi el seama - ceva fundamental în parvenirea socială de astăzi. Trebuie să se vorbească despre tine şi, pentru asta, trebuie să faci să se vorbească. Acum trei-patru ani, l-am văzut pe Andrei Gheorghe la lansarea unui club bucureştean. Era o petrecere simplă, fără pretenţii de bal mascat. Cu toate acestea, el a venit îmbrăcat în scoţ