O clipă, Profesore, îşi spuse, ridicîndu-şi dintr-o singură mişcare ochelarii cu margini aurite, o clipă, Profesore, fixîndu-i pentru a cîta oară în şănţuleţul vizibil de la baza nasului. Le venim noi de hac. Trebuie doar să ne concentrăm şi mîna dreaptă alunecă mouse-ul pe suprafaţa plană a apusului de soare. Acum, nu. Zidul încă îi oferea protecţie. Dacă ar fi ieşit în chiar acea clipă, toată munca lui de un an şi jumătate s-ar fi dus pe apa Sîmbetei. Soldatul de sus cu siguranţă l-ar fi depistat şi, chiar dacă ar fi reuşit să scape de el, să fugă şi, dintr-o singură tumbă, să se strecoare pe sub poarta de fier cu ţepuşi (după toate calculele lui, ar fi avut timp, chiar dacă la limită) ar fi dat nas în nas cu Zdrahonul Negru. Bineînţeles, dacă ar fi fost Cavaler, ar mai fi avut şanse, dar aşa... Nu, nu era momentul să rişte. Era prea aproape de Final. Profesorul trase aerul bine în piept înainte de a lua decizia (cînd profesorul trăgea aerul bine în piept, puteai fi sigur că decizia era una, dacă nu salvatoare, cel puţin bine calculată), înghiţi de cîteva ori, ca să dispară nodul de emoţie. O secundă, două, timpul trecea cu o încetineală uimitoare, sau cel puţin aşa i se părea. Trebuia, însă, să mai aştepte. Totul depindea acum numai de puterea lui de concentrare şi, mai ales, de felul în care va reuşi să îşi domine bătăile inimii. Totul... Şi îşi aminti deodată, cu un fior aprins de nicăieri, că posesorul Sipetului va reuşi să pătrundă în Camera Secretelor. Iar odată ajuns acolo, nimic nu-l va opri să devină Cavaler de Malta. Adică să aibă muniţie şi viaţă nelimitate. De la Camera Secretelor, pînă la Game Over nu mai era, aşadar, decît un pas... o formalitate... Cu toate că nu părea, în josul ecranului timpul chiar trecea, grenada pe care o avea în mînă ardea de nerăbdare. La fel şi el, dar trebuia să rămînă pe poziţii. Acelaşi tip cool, calculat şi incredi