"Ce făcuşi, ai fluierat în biserică!" - mă întîmpină un coleg în curtea facultăţii, înainte chiar de a apuca să cobor din maşină. "Păi, ai fost împotriva liniei Dilemei vechi , ai fost singurul care nu te-ai aliniat" - îmi mai explică el, văzîndu-mi nedumerirea. De abia mă întorceam de pe un teren fără televizor, fără presă şi fără telefon, încît am crezut că s-a întîmplat ceva teribil, de care nu aveam cunoştinţă. Dar nu, nu se întîmplase nimic extra-ordinar. Pur şi simplu, aceasta era percepţia colegului meu - pe care aveam să o reîntîlnesc şi la mulţi alţii: dacă i-am citat pe Ion Bogdan Lefter şi pe Sorin Matei, înseamnă că l-am trădat pe Andrei Pleşu. "Dar Dilema veche a publicat texte întregi din ambii!" - am mai încercat eu să aşez lucrurile la locul lor. "Hai, nu fă pe naivul!" - mi s-a replicat prompt. Şi eu, care pregătisem un buchet de flori pentru Simona Sora, coordonatoarea acestei teme, convins că iniţiativa ei (şi a revistei) va aşeza "cearta dintre intelectuali" pe tărîmurile dialogului! Ei bine, nu! Tema "De ce se ceartă intelectualii" pare să fi fost percepută mai departe ca o gîlceavă. Iar am fost naiv. Schimb aşadar recuzita: dragă Simona, je t'ai apporté des bonbons! ... Nu am de gînd, Doamne fereşte, să reiau eu, aici, această discuţie. Mai ales că nu sînt competent să o fac. Percepţia ei socială mă intrigă însă - şi despre aceasta aş dori să spun cîteva cuvinte, căci s-ar putea ca modul în care este percepută această problemă să fie în mare măsură responsabil de eşecul abordării ei. Miopia epistemologică în cauză ar putea fi rezumată astfel: ceea ce este un set de judecăţi de existenţă despre o categorie socială este perceput ca un set de judecăţi de valoare despre persoane din această categorie. Să o luăm pe rînd. În primul rînd, percepţia "empatică" a obiectului analizei, intelectualul: adică e vorba despre mine şi cei asemenea mie, de