Spectaculosul plan "Stoica" de unificare a PD şi PNL are la bază ideea că sistemul politic din România se îndreaptă, sau ar trebui să o facă, spre două partide, unul de stînga, PSD, şi altul de dreapta, viitoarea formaţiune rezultată din fuziune. Această idee s-a transformat într-un truism. Dar nu este deloc clar de ce această evoluţie este inexorabilă pentru România. Bipartidismul reprezintă mai degrabă excepţia decît regula. Şi asta pentru că interesele şi punctele de conflict împart societăţile în mai multe tabere. Lumea dihotomică este o construcţie mai degrabă artificială, un construct mental. Dimpotrivă, multipartidismul respectă clivajele naturale din societate, alegătorii se grupează conform identităţii şi grupurilor de care aparţin, rezultatele reflectă într-o mai mare măsură structura şi interesele societăţii. Apoi, mai multe partide cu scoruri convenabile construiesc majorităţile parlamentare. Este adevărat că aceste partide se aliază conform unor tradiţii implicite, aşa cum o fac partidele de dreapta-conservatoare-gaulliste în Franţa, aşa cum o fac liberalii cu creştin-democraţii şi social-democraţii cu verzii în Germania. Dar aceste alianţe post-electorale nu-i limitează pe alegători la două opţiuni, iar aceste sisteme politice nici nu dau semne că ar fi bolnave şi că s-ar îndrepta fatal spre bipartidism. Departe de a fi forma perfectă de organizare politică, aşa cum s-a ajuns, nu se ştie de ce, să se creadă, bipartidismul este o situaţie de excepţie determinată de circumstanţe specifice. Modelul clasic de bipartidism este cel american, determinat de liniile flexibile ale stratificării electoratului de acolo. Aşa-zisa falie culturală democraţi-republicani (rolul religiei, valorile familiei, armele de foc, protecţia socială, votul hispanic şi cel al negrilor etc.) devine destul de ambiguă uneori şi nu ea menţine bipartidismul, dar sistemul electora