Doi militari români mi-au istorisit povestea lor din misiunile internaţionale NATO la care au participat în Bosnia, după anul 2000. Au făcut parte dintr-un detaşament olandezo-român de stabilizare (trupe SFOR) pe partea de transport şi logistică. Tineri, deschişi şi prietenoşi, fără reţinerile "atotştiutorilor" ofiţeri de altădată care erau plini de ei şi de "secrete militare", APV-iştii (Armata Pe Viaţă), cum li se spunea. Au stat de vorbă cîteva ceasuri şi am descoperit o lume aparte.

Selecţia Pentru a putea pleca într-o asemenea misiune internaţională, trebuie să ştii cel puţin engleza, ca limbă străină. La nivelurile de cunoaştere marcate după criterii NATO de la 1 la 4 (ultimul fiind echivalentul vorbirii ca limbă nativă). De asemenea, trebuie să treci teste de pregătire fizică, psihologică şi tehnică, în acord cu aceleaşi standarde NATO. Nu sînt acceptaţi recruţii, ci doar militarii de carieră şi cei angajaţi cu contract care, într-o astfel de misiune (în Bosnia), sînt plătiţi cu de opt ori salariul din ţară. În plus, aşa ceva "dă bine" şi la dosar. Sînt poate stimulentele lor cele mai importante din armată. Cele care îi determină să rămînă înregimentaţi. Asta îi şi diferenţiază esenţial de cei recrutaţi în armată cu ordin de chemare care, neavînd acces la asemenea misiuni, nici nu au vreun fel de motivaţie în armată. Aşteaptă doar, ca pe vremuri, ca stagiul să treacă (AMR-ul binecunoscut). În aceste condiţii, lupta profesioniştilor pentru a "prinde" o asemenea misiune e mare. Relaţiile, şpăgile? Nici unul din cei doi cu care am vorbit nu s-a folosit de aşa ceva. "Oficial", nu există asemenea lucruri. "Neoficial", se mai întîmplă, însă numai pentru personal cu răspundere redusă. Înainte erau mai multe cazuri şi aşa s-a făcut că, de cîteva ori, pentru posturi importante au fost trimişi oameni nepotriviţi. Partenerii străini au observat, "le-au bătut