Nu mai fusesem la mare de cinci ani. Din lene, lipsă de timp sau de bani. Intenţionam să stau cîteva zile în Vamă ca să văd cu ochii mei ce s-a salvat (meduzele, calcanii, corturile luate de ape, pe vreme de furtună, jeep-urile împotmolite în mod miraculos în nisip?) şi ce se mai poate salva (preţurile, borşul prost de peşte de la "Scoica", duşurile cu apă rece la cinş'pe mii, "o linie" de tequila, douăzeci de shot-uri, la două sute cincizeci, răsăritul, duhul blajin al Vămii pe care nu l-am întîlnit niciodată?). "Nu te duce!", m-au atenţionat trişti cîţiva ex-vamaioţi, convertiţi în doimai-işti. "E un dezastru! Mergi în 2 Mai... acolo e linişte... pietre în apă, alge puturoase, bere ieftină, Internet-café la Dobrogeanu, oameni mişto... e bine!" Un tren rapid pleacă din Gara de Nord la 5,20, în cazul în care ai insomnii în Bucureşti, din cauza caniculei sau vrei să prinzi ultimele ultraviolete ale dimineţii pe plajă. Trenul vine de la Iaşi şi transportă familii întregi spre mare. Nu reuşesc să ocupe cu tot cu bagaje, saltele pneumatice şi colace un compartiment întreg, aşa că, la Bucureşti - haltă mare -, se lungesc pe cîte două locuri, prefăcîndu-se că dorm adînc. Dacă reuşeşti să te strecori printre picioarele întinse, descălţate, printre perechile de şlapi "de bazar" aşezate strategic chiar în faţa uşii, printre cărucioare şi termosuri cu cafea, îţi vei găsi locul marcat pe bilet. Cineva ţi-l eliberează vizibil deranjat şi iese la o ţigară, pe coridor. "Ăla micu'" se trezeşte şi începe să urle că vrea să vadă marea. "Stai, mamă! Ai răbdare că mai avem puţin!". Se ia micul dejun şi încep foşnetele prin paporniţe. Fac schimb de mere, croissante, sandwich-uri, pe tăcute, cu ochii roşii de oboseală, dar cu satisfacţia că, totuşi, încă se îndreaptă spre mare. După ce pleacă trenul, devin ceva mai prietenoşi. Te întreabă: "Unde-i mai bine cu cazarea, la Constanţa