Ne-am obişnuit cu tot felul de cerşetori. De la copii de cîţiva ani pînă la bătrîni decrepiţi şi chiar oameni în plină putere. Orbi, ciungi, ologi, arşi, buboşi, oligofreni sau prefăcuţi. Îmbrăcaţi normal, în zdrenţe sau în pijamale. Femei, bărbaţi şi hermafrodiţi. Cu crucea în mînă sau cu tăbliţe agăţate de gît pe care scrie că au SIDA sau TBC. Pensia şi orfelinatul, cei şapte fraţi sau cei şapte copilaşi de acasă sînt deja poezii ultracunoscute. Am văzut şi "Filantropica" de unde ne-am făcut o idee despre cum ar putea arăta lumea din spatele lor. Indivizi fără scrupule care-şi fac afacerile pe seama unor asemenea nenorociţi. Ştim şi cum se cerşeşte în Occident (sau mai bine zis, cum se cerşea, pînă cînd au dat năvală esticii cu obiceiurile lor). Acolo fiecare încearcă să atragă atenţia prin ceva cît mai nostim sau mai şocant, fără însă a oripila. Nimeni nu-şi arată defectele fizice. Cerşetorii cîntă, dansează, fac pe statuile, fac jonglerii, iar unii se dovedesc a fi adevăraţi artişti. Am aflat dintr-un studiu că în ţările ortodoxe lumea nu prea are încredere în instituţii şi preferă să dea banii sau hrană direct în mîna cerşetorului mai degrabă decît unor organizaţii de caritate. Despre acestea oamenii nu au niciodată certitudinea că folosesc banii aşa cum pretind. În ţările

catolice sau protestante se pare că e invers, oamenii fiind mai înclinaţi să dea bani unor astfel de organizaţii decît indivizilor care cerşesc pe stradă, fie şi în forme elegante. Eu însumi ştiam toate astea într-o dimineaţă însorită de duminică, la ora opt, în portul Tulcea, cînd un ins îmbrăcat sărăcăcios, dar curat (într-un costum maro), slab şi cu ochelari groşi, în dosul cărora se zăreau ochii albaştri, s-a oprit în faţa mea aproape în poziţie de drepţi şi s-a prezentat: "Domnule, mă numesc Grigore Bădoiu, am fost marinar de cursă lungă şi am o mare rugăminte la dumneavoastr