Cînd mă uit acum pe hartă şi localizez itinerarul nostru aleator de săptămîna trecută, se conturează brusc şi cu destulă claritate o configuraţie ordonată de spaţii de care nu prea eşti conştient cînd le străbaţi aşa, la firul ierbii. Cînd părăseşti coridoarele mari care se despart în evantai de la Braşov şi o iei la dreapta spre Întorsura Buzăului, mai eşti o vreme, în mod evident, în apele teritoriale ale Ardealului, cu sate tipice străbătute de o şosea destul de îngrijită. Apoi acestea se răresc, iar şoseaua pare abandonată, lăsată doar în folosinţa riveranilor. Ai intrat în apele adînci dintre insule, care se vor limpezi doar cînd te apropii de alt mare coridor, cel al şoselei care vine de la Bucureşti spre Buzău şi apoi, mai departe, prin Fălticeni, în susul Moldovei. Dacă, înainte de aceasta, vrei să o iei la stînga spre Nereju, de care te despart doar vreo cîteva zeci de kilometri, nu e rost, căci drumul vechi, printre dealuri, a devenit şi mai impracticabil, de folos doar căruţelor localnicilor. Trebuie să ieşi din nou de pe marele coridor al Moldovei, să o iei la stînga de data aceasta, spre secuime. O vreme, lucrurile arată ca la ieşirea din Braşov, cu satele de podgorii ale Vrancei, cu o şosea destul de îngrijită care le străbate, dar care moare brusc spre hotarele judeţului. Deşi drum naţional, e ca şi cum nimeni nu ar fi interesat de această legătură dintre judeţe, lăsată şi ea în folosinţa localnicilor. Iar dacă din această şosea o iei la stînga, spre inima ţării Vrancei, este ca şi cum ai intra în apele liniştite ale unui golf şi simţi nevoia să schimbi ambarcaţiunea. Schimbi doar viteza şi avansezi încet în apele adînci ale Vrancei pînă ce ajungi la Nereju, la vreo jumătate de oră de maşină de locul unde ai fost cu o zi înainte şi de unde a trebuit să ocoleşti vreo 150 km pentru a ajunge aici. Iar apoi, dacă te întorci la drumul mare şi continu