Dramaturgul american Arthur Miller a scris, în anii '50, piesa Amintire despre două zile de luni în care dramatiza sfîşietor neputinţa de a învinge inerţia zilelor de odihnă. În primul deceniu al mileniului, legătura dintre odihnă şi muncă se face prin manifestaţii. Lozincile sînt înşelătoare: în 1989, "noi sîntem poporul" sau "noi sîntem un singur popor" erau semnalul dat de nemţi pentru unificarea ţării lor, sfîşiată de consecinţele unor decizii, luate de alţii pentru a pedepsi ceva ce se întîmplase cu mult timp în urmă. În 2004, aceleaşi lozinci se aud în fiecare zi de luni pe străzile oraşelor din Germania (mai mult în fostul Est decît în actualul Vest) pentru a spune că din ce în ce mai mulţi oameni nu acceptă consecinţele deciziilor adoptate de reprezentanţii lor liberi aleşi. E vorba de legea Hartz. Peter Hartz a fost directorul personalului la firma Volkswagen. Cancelarul Schroeder l-a numit în fruntea unei comisii pentru reforma legislaţiei germane în materie de salarii, ajutor de şomaj, compensaţii sociale, legislaţie devenită o frînă pentru competitivitatea industriei germane. Costul forţei de muncă ridică preţul produsului pînă la nivelul care îl sperie pe ipoteticul cumpărător. Oamenii rămaşi fără serviciu primesc încă, timp de 32 de luni, un ajutor de şomaj care ajunge pînă la 60% din ultimul salariu (67% dacă au copii). Apoi suma scade la nivelul între 53% şi 57% fără limită de timp. Se mai adaugă alte sume primite ca ajutor pentru casă şi familie, ceea ce face ca şomajul să fie preferabil unui serviciu prost plătit. Hartz îşi propune să limiteze ajutorul de şomaj la 12 luni (18 pentru cei peste 55 de ani) şi apoi să se plătească o sumă fixă doar celor care pot dovedi că au căutat un serviciu şi nu au găsit. Suma propusă ar fi de 345 euro pe lună în Vest şi de 331 de euro în Est; se adaugă ajutoare pentru chirie şi plata încălzirii. Precedentul