Olimpiada a luat sfîrşit. Am avut transmisiuni sportive dense, am avut emoţia unor victorii româneşti. Iar eu mă-ntreb dacă nu riscăm ca aurul olimpic să ne ameţească raţiunea. Olimpiadele au harul extraordinar de a scoate la lumină caractere deosebite. Sportive care, la vîrste improbabile, reuşesc cu stranie uşurinţă să le umilească pe bine hrănitele fete ale prosperului Occident. Sau gimnaste minuscule cu încrîncenarea maturităţii şi precizia laserului. Antrenori care nu se feresc să spună că secretul succesului constă în "separarea totală a antrenamentelor de viaţa socială" (?!?). Poate n-aţi observat, dar olimpicii (mai ales medaliaţii) poartă pe frunte două cununi - una din frunzele de laur ale organizatorilor şi una de spini. Pe prima o poartă cîteva zile - la fotografii şi la întîlnirile cu politicienii ce trebuie să se bronzeze electoral de la strălucirea din ochii sportivilor. Pe cea de-a doua o poartă zilnic, timp de patru ani cel puţin, pe drumul de acasă la stadion (bazin, sală sau ring) şi înapoi. Seara o pun pe masă şi adorm visînd la podium, la Ion Ţiriac şi la renta viageră. A doua zi, o şterg de praf, o probează în oglindă şi îşi reiau porţia zilnică de flagelări olimpice. Olimpiadele funcţionează şi ca nişte fabrici de modele. Modele de perseverenţă, de concentrare, de energie eliberată exact atunci cînd e nevoie. Calităţi necesare oricărui tînăr care vrea să aibă succes. Drept care îmi închipui că un mare val de copii se va îndrepta în zilele următoare către cluburile de canotaj, nataţie, gimnastică. La fel cum, în anii '70, orice părinte responsabil îi cumpăra băiatului o rachetă de tenis. Dar va fi aşa? Din păcate (sau din fericire, nu sînt hotărît), viaţa reală n-are nici în clin, nici în mînecă cu poveştile de succes din incintele bine păzite ale Olimpiadei. De fapt, logica sportului de performanţă este utopică. Este demonstraţia de vit