(cum se uită o umbrelă) La cumpăna săptămînii trecute, am trăit fericiri în cascadă. Am fost în orăşelul Făget, din Timiş, am cunoscut cîţiva bravi profesori, le-am gustat palinca de caise, iar la final, din neatenţia bucuriei, am închis grăbit o uşă şi geamul s-a făcut ţăndări. La plecarea din judeţ, în timp ce peste Timişoara ploua prelins, de bucurie că mi-am revăzut nişte prieteni am scăpat laptopul pe jos - noroc că mi-a căzut pe picior. Ajuns luni dimineaţa la Bucureşti, le-am dat examen, la o şcoală privată, pentru o bursă de excelenţă, unor tineri absolut admirabili: trei fete şi un băiat, elevi de liceu din Oneşti-Bacău, Ploieşti, Cluj şi Bucureşti, unul în clasa a IX-a, ceilalţi într-a XI-a. Întîlnirea m-a remontat teribil. Nu pentru că tinerii ştiau carte - de la Iorga la Derrida - şi Internet, ci pentru că nu erau genul de tocilari din filme; ei arătau bine, erau îmbrăcaţi bine, gîndeau bine. I-am părăsit fericit că (şi) astfel de oameni vin din urmă, numai că în taxi am aflat că a murit Superman Reeve; neputînd trece aşa uşor de la o veste bună la una rea, mi-am uitat umbrela în maşină. Există, oricît de paradoxal ar suna, un dezavantaj în a fi fericit. Psihologii îl confirmă*. Dacă oamenii furioşi şi frustraţi sînt tentaţi să facă numai evaluări negative în judecarea lumii şi îşi găsesc tocmai în această constanţă un soi de autosatisfacţie (de genul răbufnirilor dlui Răzvan Theodorescu, despre care vorbeam acum două săptămîni), oamenii fericiţi sînt pîndiţi de altă capcană: predispunerea lor la judecăţi grăbite este certă şi, ghidîndu-se după ideea că "totul e în ordine", ei au tendinţa de a-şi inhiba gîndirea analitică. Cum spune psihologul Richard P. Bentall, oamenii fericiţi fac deseori evaluări nerealiste din motivul că îşi supraestimează controlul asupra realităţii. O realitate în roz nu este mai puţin falsă decît una în negru. Deşi toţi ind