"Printre mişcările şi regimurile caracterizate drept «fasciste» din perioada interbelică au existat cîteva care iniţial nu au avut proprietăţile esenţiale identificate aici ca fiind centrale acestui concept. Printre statele succesoare Imperiului Austro-Ungar la sfîrşitul primului război mondial, de exemplu, au existat mişcări anticomuniste de un naţionalism reactiv, pe care teoreticienii le-au caracterizat drept «fasciste» şi care iniţial au fost lipsite de orientarea spre dezvoltare specifică acestei specii sau subspecii. Naţionaliştii anticomunişti din Ungaria şi România, care constituie cazurile în discuţie, au urmărit la început apărarea tradiţiilor lor într-un program care era esenţialmente împotriva dezvoltării sau cel puţin neinteresat de aceasta. Aceşti naţionalişti reactivi doreau renaşterea ungară sau română prin apărarea virtuţilor ţăranilor mici proprietari de pămînt şi a sistemului economic tradiţional - împotriva «corupţiei» ispititoare a «speculanţilor» şi «comercianţilor» străini. Revoluţionarii naţionalişti din statele succesoare ale Imperiului Austro-Ungar au căutat salvarea naţională prin întoarcerea la rădăcinile culturale ale trecutului lor preindustrial." (A. James Gregor, Feţele lui Ianus, Marxism şi fascism în secolul XX).

* A. James Gregor, Feţele lui Ianus. Marxism şi fascism în secolul XX, Editura Univers .

În statele socialiste orice încercare de a compara fascismul cu comunismul era considerată o blasfemie, ba chiar o crimă împotriva ordinii de stat. Bulgarul Jelio Jelev, devenit preşedinte al ţării sale după comunism, a avut de suferit după ce a publicat în anii '80 o carte despre fascism (comparaţia era implicită). Cînd Europa centrală şi de Est s-a eliberat de comunism, comparaţia a devenit un clişeu şi ca orice clişeu este folosit fără nuanţe şi fără discernămînt analitic. Năpădită de resentimente şi loc