Există, în pofida diferenţelor, un aer de grup al noilor intraţi în arena literaturii noastre. În cazul ultimilor cinci publicaţi la Polirom, el este poate şi mai accentuat şi nu ţine doar de un imaginar comun, de dezinhibarea despre care s-a tot vorbit şi de o frondă care epatează nu doar burghezul, ci şi bietele noastre definiţii despre obiectul muncii - literatura. Dominantele literaturii tinere, care, desigur, nu se publică numai la (ci, în acest moment, mai ales la) Editura Polirom, ar ţine de: 1. practicarea autoficţiunii, gen literar la limita autobiografiei, care implică un alt gen de recunoaştere din partea cititorului decît discursul asumat ficţional, un soi de reciprocitate (prin identificare sau respingere) şi anumite "efecte de viaţă", puternice, care nu se pot evalua prin criterii formale sau academice. Cititorul, ne spun criticii francezi ai genului, ar trebui să-şi asume o lectură de grad secund, un soi de ascultare care reconstruieşte o parte din textul citit prin participare, implicare, re-creaţie. Autoficţionari sînt cei mai mulţi dintre prozatorii publicaţi în Colecţia "Ego. Proză". Iar dacă acest lucru este evident la Ionuţ Chiva în 69, la Claudia Golea în Vară în Siam sau la Dragoş Bucurenci în RealK, convenţia respectivă e disimulată, ascunsă şi în romanul lui Dan Ţăranu Al patrulea element - dacă nu prin prenumele bovaric al protagonistului (Ema, cu un m, c'est lui!), măcar prin portretul fizic în oglindă, sau în romanul lui Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez - în care cronica anilor '90 porneşte subiectiv, la persoana I, cu propoziţia: "Povestitorul sînt eu". Nu cred că se poate spune deocamdată dacă autoficţionarii noi - cu rădăcini, uneori negate, în Mircea Cărtărescu, Simona Popescu sau Ovidiu Verdeş - aduc o nouă perspectivă asupra realului şi a transpunerii lui subiective, "sincere", nemediate în limbaj. Ei sînt însă interesanţ