Ohtatul poeticesc - duios şi lăcrămos, sau grav şi plin de importanţa proprie - este încă foarte drag realizatorilor de emisiuni din TVR. Ar mai fi el drag şi altora, de la alte posturi, dar acolo spiritul comercial şi insensibilitatea patronilor (sensibili doar la audienţe şi bani) ucid orice urmă de poezie. Acum, e adevărat că de ceva vreme ohtatul poeticesc a cam început să fie prigonit şi de la TVR, căci televiziunii publice îi place să tragă cu ochiul în ograda celorlalte posturi, interesate doar să se vîndă bine. Dar dragostea dintîi nu se uită niciodată şi amatorii de simţăminte frumoase s-au refugiat în locuri călduţe, unde pot să ohteze în linişte. Ohtatul poeticesc se manifestă prin vertijuri verbale spuse cu voce joasă, cîntată, în al căror iureş se îngrămădesc metafore şi epitete, şi printr-o distorsionare a realităţii, care este văzută deseori în slow motion. Are mai multe simptome adiacente şi se cronicizează de la vîrste fragede (aceasta trebuie să fie explicaţia pentru faptul că figurile de stil care parazitează persoanele afectate de acest simptom datează şi sînt conservate perfect din perioada liceului). Nu există tratament. După Revoluţie, s-au înregistrat cîteva cazuri celebre de oameni atinşi de această cumplită maladie. Unul dintre ele este cel al Luciei Hossu-Longin, pe cînd realiza documentarul Memorialul durerii. Vă mai amintiţi de obsesivele imagini cu porţi care se închid succesiv, de lătrăturile cîinilor filmate cu încetinitorul sau de păsărica de pe gardul din sîrmă ghimpată? Cîtă simţire poetică - atîta dramă. Dramă, însă, din punctul de vedere al calităţii documentarului, dramă ce punea în umbră adevărata tragedie a faptelor prezentate, care altfel ar fi fost destul de expresive pentru a impresiona prin ele însele. Numai că expresivitatea poeticească a realizatoarei a parazitat-o pe cea a realităţii şi, astfel, a fost compromis u