(dar ce mai faci tu?) Axioma de neclintit a tinereţii mele şcolare pleca din spiritul de neconfundat al vremurilor acelea, spirit aproape material întrupat în sloganul pe care-l întîlneai la tot pasul, spus în public de oameni cărora dedublarea li se întipărise - sau urma să o facă - ca o mască pe chip: că lucrurile merg bine. Trecuse stalinismul peste această ţară, trecuse colectivizarea, trecuseră tezele din iulie, inundaţiile din '70 şi cutremurul din '77, se retrăseseră în ceruri sau în subterane de partid Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Maurer, preţurile erau sub control, se construiau apartamente de două camere prin toate marginile de oraş, hoteluri înfloriseră gata însorite parcă pe toată buza Mării Negre, iar Dacia 1300 era o maşină modernă, pe care suspect de multă lume o cîştiga la loz în plic sau la cecul de economii. Lucrurile mergeau bine; şi nu numai atît - de fapt, dacă era să crezi ceea ce spuneau Eugen Mandric şi toţi băieţii de pe ecranul telejurnalului, lucrurile mergeau spre mai bine. Dedublarea funcţiona perfect: acasă trăgeam cu urechea la bancuri din care Elena C. ieşea din ce în ce mai şifonată, iar la şcoala mea de cartier trăiam mîndria naţională cu patimă crescătoare, cu atît mai mult cu cît la parterul unuia dintre blocurile recent date în folosinţă pe-aproape se deschisese un lacto-bar, în care un pahar de kefir şi un triunghi de plăcintă cu brînză intrau relativ lejer într-un cost de 6 lei bătuţi pe muchie, conferind monedei naţionale un respect pe care-l retrăiesc încă, sub ceaţa unei inutile nostalgii, ori de cîte ori citesc astăzi un buletin la zi al pieţei euro-dolar. Ei bine, şi atunci am aflat, la o oră de limba română, prin vocea unei pedante profesoare, acel adevăr axiomatic ce m-a condus prin valurile bete ale vieţii pînă hăt departe, pînă mai ieri: că universalul trece prin naţional, că nu poate exista o valoare universal