Din '90 încoace s-a conturat, tot mai nuanţat şi mai "cu acte-n regulă", statutul de consumator. Din clientul timorat de "vînzătorul, stăpînul nostru" dinainte de '89 s-a întrupat consumatorul răsfăţat de firme şi lăfăindu-se în opţiuni. Desigur că actualul statut regal al beneficiarului societăţii de consum nu e decît parţial real, după cum demonstrează teoreticienii acesteia, gen Baudrillard (La Société de Consommation, Denoël, 1970) sau Ritzer (Mcdonaldizarea societăţii, Editura comunicare.ro, 2003). Societatea este cea care-l manipulează ispitindu-l, ba chiar sufocîndu-l cu ofertele ei şi orientîndu-i opţiunile prin tactici subtile. Chiar şi în această perspectivă, există şi cealaltă faţă a medaliei: în timp, consumatorul se iniţiază în mecanismele industriei producătoare şi învaţă s-o contracareze cu propriile ei mijloace (înţelesurile rezistive de care vorbea Fiske, un alt teoretician, în Understanding Popular Culture). Clientul redevine "stăpînul nostru", selectînd, în cunoştinţă de cauză, ofertele ce i se pun în faţă sau chiar refuzîndu-le hotărît. În ambele cazuri, postura în care se situează este incontestabil superioară celei de hămesit, dependent de vînzător pentru o bucată de pîine, de pe vremea lui Ceauşescu. Printre manevrele de ispitire ale aceleiaşi fermecătoare societăţi de consum se numără şi recompensarea consumatorului fidel - cel ce-şi asumă acest statut şi-şi îndeplineşte "meseria" cu plăcere. În acest scop s-au inventat (în alte părţi demult, la noi abia acum) card-urile de fidelitate: eşti cumpărător loial unui anumit magazin, sau client de bază al unui local, cinematograf etc., foarte bine. Ai dreptul la o recompensă. Mai întîi, un soi de legitimaţie prin care statutul tău de "afiliat" la o firmă sau alta ţi-este recunoscut. E şi asta ceva: dacă n-ai vreo altă profesie decît cea de shopper ,

nu eşti lăsat pe dinafară, ci aparţii