Cred că poţi spune ceva important despre un om, abia după ce îl asculţi povestind amintiri. În fond, ne avertizează marele maestru al destinelor povestite, Gabriel García Márquez, viaţa unui om nu este ceea ce a fost trăit, ci ceea ce omul îşi reaminteşte pentru a fi povestit. Dacă aşa stau lucrurile, profilul generaţiei mele are ceva deprimant. Cei pe care decembrie 1989 i-a prins cam pe la 20 de ani, au un fond comun de povestiri de-a dreptul întristătoare. În schimb, ca şi cum vîrsta copilăriei şi a primei tinereţi ar fi avut puterea magică de a salva mizerabilul şi precarul, povestim cu voluptate şi dilatare sufletească detalii ale vieţii de atunci. Asta mă uimeşte, de fapt: nu faptul că povestim, ci faptul că povestim cu voluptate, cu exaltare, cu bucuria manifestă a faptului că am trăit o mizerie sau alta, că am fost martori inocenţi, dar conştienţi, ai dezastrului anilor '80. Aceasta rămîne marca noastră: de cîte ori ne întîlnim, ne povestim anii '80. Evocarea caramelelor, de pildă, un fel de lipici nisipos cu gust de cafea acră care solicitau serios masticatorii, a gustului parizerului cu soia, a tenişilor Drăgăşani, a filmelor video cu uzura roz, a restaurantelor devastate de sărăcie (azi e de neconceput un restaurant în care nu există nici un preparat din carne - atunci era regulă), a blugilor româneşti, a tehnicilor de înfruntare a frigului din apartamente (la mine acasă se instala o oală mare plină cu apă fierbinte în mijlocul sufrageriei şi ne strîngeam toţi în jurul ei), a orelor de învăţămînt politic din liceu, a clişeelor propagandei comuniste, în fine, evocarea acelor detalii care compuneau viaţa reală a unui foarte tînăr român în anii '80, nu ar avea, în sine, nimic rău. Aşa sîntem toţi, evocăm anii de aur (copilăria) şi anii nebuni (prima tinereţe). Dar mi se pare revoltător să văd cum închisoarea mizerabilă şi întunecoasă a acelor ani pare