(fără Claymoor) În ultima lună am fost un invitat privilegiat al balurilor timişorene şi, copleşit de această nouă experienţă a unei ospitalităţi mereu festive, mă simt dator să vă împărtăşesc cîte ceva din impresiile mele. Mă veţi înţelege, sînt sigur, şi-mi veţi permite această trecătoare aplecare spre confesiunea desuet-mondenă. Credeţi că e puţin lucru patru baluri într-un răstimp aşa de scurt, ca să nu mai pun la socoteală alte două sau trei seri aflate foarte aproape pe aceeaşi scală a celebraţiunii? Poate că era şi timpul - îmi spun uneori; pe de o parte, pentru că primul şi penultimul bal la care-mi aduc aminte să fi ajuns a fost cel al majoratului clasei mele de liceu (şi de-atunci au mai trecut ani tot de-un majorat întreg), iar pe de altă parte, pentru că, ei da, probabil ca şi dumneavoastră, în materie de baluri am citit mai mult decît am trăit (şi nu văd de ce, în această dispută între lumesc şi livresc, primul ar trebui să rămînă mereu în restanţă)! Poate că, din raţiuni ce nu-şi vor afla aici dezvoltarea, luna noiembrie este prin definiţie, logodită cu balul. Iată că se fac azi-mîine 15 ani de cînd, în '89 pe vremea asta, prin cinematografele din toată ţara rula filmul Noiembrie, ultimul bal, iar această cheie de decriptare a Congresului al XIV-lea - care tocmai era şi el în desfăşurare, ca ultimă chermeză a comunismului naţional -, ne-a scăpat atunci printre degetele amorţite după 45 de ani de aplauze ipocrite. Dar destul cu istoria, să dăm prezentului ce i se cuvine! Aşadar, în acest noiembrie am fost, pe rînd, la un bal al femeilor de afaceri, apoi la un bal al bihorenilor, la unul al moţilor şi la unul al gugulanilor (cărăşenilor)-bihoreni, moţi şi cărăşeni stabiliţi în Banat în ultimele secole, dar nedispuşi să uite aura legendară a propriilor rădăcini. A mai fost, apoi, o seară la Operă a unei bănci italiene şi încă una, a unui săptămînal