* Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile , Colecţia "Cartea de pe noptieră", Editura Humanitas, 2004.
E curios cum recitim - strînse laolaltă, în altă ordine şi în alt timp real - textele adunate într-o carte. Ştiu bine cele mai multe povestiri din ultimii ani ale lui Mircea Cărtărescu, le-am citit în Dilema, în România literară, în Lettre Internationale. De cîteva ori şi în vreun număr din Elle descoperit întîmplător în anticameră la dentist. Pentru "Cine sînt eu?" sau ca să termin "Irish Cream" am lăsat vreo doi pacienţi să intre înaintea mea. Nu cred să fi fost numai groaza de freza stomatologică. Citite "la rînd" (şi într-o altă ordine), povestirile lui Cărtărescu despre, cu şi pentru femei se adună altfel, aşa cum şi volumul de povestiri din 1989, Visul, s-a schimbat prin simpla adăugare, în 1993, a nuvelei "Ruletistul". Centrul de greutate al acestui volum din 1993 (Nostalgia) cade, aşadar, în altă parte, prologului îi răspunde un epilog (povestirea Arhitectul) înrudit ca aer, "obiectivitate" şi construcţie, noua ramă încadrează în alt mod fantasticul autobiografic din interior. De ce iubim femeile e mai aproape, structural, dar şi ca miză, de volumul de publicistică publicat anul trecut sau de primul volum din Jurnal. Tipologic, el seamănă cu volumaşul lui García Márquez Mis putas tristes, care a întrerupt (cu un succes enorm de public) seria memoriilor. Nu întîmplător cîteva povestiri din Pixeli ("Pentru D., vingt ans après", "Două feluri de fericire", "Zaraza") au fost reluate şi acum. Două mi se par însă clou-urile acestui nou volum, dincolo de refuzul construcţiei elaborate din povestirile "mari". În primul rînd, felul în care celelalte cărţi ale lui Cărtărescu se regăsesc în această cărticică amoroasă, construită prin adiţiune, apoi rama ironică, de lifestyle, în care cel de-al doilea papă al postmodernismului românesc (după Nedelciu, "M