Între staţiunile de pe Valea Prahovei, Azuga era un oraş industrial anost. Turiştii nu coborau din tren niciodată acolo. Nu existau nici hoteluri, nici pîrtii de schi. Un deal împădurit bara drumeţiile spre Bucegi. Nu avea rost să începi vreo excursie trecînd un astfel de deal, dincolo de care nimereai în drumul asfaltat dintre Buşteni şi Gura Diham. Părea că însăşi natura a parafat ghinionul oraşului, prin această excrescenţă geologică. O colegă de-a mea moştenise în Azuga un teren, cu care nu prea ştia ce să facă. Lumea rîdea de aşa un "noroc". Nu în Sinaia, nu în Predeal, nu în Buşteni şi nici măcar în Poiana Ţapului, ci... în Azuga. Înainte de 1989, singura mîndrie a oraşului era berea fabricată acolo (una dintre cele mai căutate) numai că, după revoluţie, şi această faimă a pierit complet, ca de altfel... şi calitatea berii. Perspectivele locuitorilor erau şomajul sau naveta în mai pricopsitele staţiuni vecine. A fost nevoie de un primar cu o idee fixă: "Azuga are nevoie de o pîrtie de schi". Nu s-a lăsat pînă n-a făcut-o. Nu una, ci două - Sorica şi Cazacu - plus o pantă pentru începători. Mai lungi şi chiar mai bune decît bătutele pîrtii ale Predealului. Au urmat instalaţii de transport pe cablu şi utilaje de bătătorit zăpada.

Cînd au apărut şi nişte tunuri de zăpadă pentru cînd nu ninge, totul a făcut bum. Localnicii aproape că au început să se bată între ei pentru a oferi cazare turiştilor. Foarte mulţi şi-au deschis centre de închiriere de schiuri şi sănii. Banii au început să curgă din aproape orice, chiar şi din taxa parcării de la baza pîrtiilor (unde în fiecare week-end se înghesuie sute de maşini). Meseria de monitor de schi a ajuns foarte la modă şi foarte bănoasă. Preţurile caselor, apartamentelor şi terenurilor (colega mea e acum cea care rîde) au explodat. Peste tot se construieşte. Deja există o mulţime de pensiuni. Cîteva hoteluri sî