* Herta Müller, Regele se-nclină şi ucide, traducere şi note de Alexandru Al. Şahighian, Editura Polirom, 2005. Într-un fel mereu nou, Herta Müller îşi rescrie, cu fiecare carte, toate cărţile anterioare. Fraza exactă şi poetică din romane capătă însă în eseurile autobiografice din ultima sa carte un ton diferit. Diferenţa vine, întîi, din schimbarea de registru - o deficţionalizare biografică -, dar şi din tratarea biografică a propriei opere de pînă acum, văzute ca un legato profund, aproape organic. Căci ceea ce în romane fusese spus ca în oglindă se restituie în povestirile eseistice despre sine (un sine "vătămat", care se scrie terapeutic) faţă către faţă, pe o muchie temporală care coagulează diferitele euri ale autoarei din "trecutul-prezent într-un prezent-trecut". Simultaneitatea aceasta temporală care se regăseşte în fiecare frază din Regele se-nclină şi ucide - volum apărut în Germania în 2003 şi tradus acum în româneşte, extrem de plastic, de Alexandru Al. Şahighian - nu este narativă ca în Animalul inimii sau Încă de pe atunci vulpea era vînătorul. Este mai degrabă o simultaneitate de euri şi timpuri narative provocată lingvistic şi obiectual, adică prin cuvinte (după o vorbă a lui Semprun: "nu limba e patria, ci conţinutul vorbirii") şi prin obiecte cu o istorie modificată. Procedeul nu vizează însă exorcizarea unui trecut continuu, traumatizant, care nu se lasă uitat, cît transformarea acestuia în prezent, reelaborarea lui, din ce în ce mai exactă, mai puţin înfricoşătoare, dintr-o datorie morală a scrisului autentic: "Scriu totdeauna cu gîndul ascuns că acei oameni care înseamnă mult în viaţa mea citesc şi ei ceea ce scriu, chiar dacă au murit - ba mai ales dacă au murit. Vreau s-o scot cu ei la capăt pe temeiul cuvintelor... Atunci cînd scriu, aceasta îmi este o îndatorire morală poate naivă, distribuită în hapuri mititele". Timpurile şi locu